Operaţiunea vânzare-trădare-cumpărare

Jermaine Jackson la LKL (CNN)- sâmbătă, 8 august 2009, la 12.00. Transcrierea discuţiei cu Larry King poate fi citită făcând click aici. (În reluare, la aceeaşi oră - luni, 10 august 2009).

Mh. E al doilea membru al familiei Jackson care declară că, dintre toate cântecele lui Michael Jackson, preferatul este "Earth Song". Primul care a spus asta este tatăl, Joe Jackson. Cam bizară coincidenţa, deşi este, într-adevăr, un cântec excepţional. Dacă tot procedează "politically correct" (cică prescurtarea e PC; păi, ce facem cu computatoarele personale? pre dânsele cum le mai prescurtăm?), ar trebui să prefere "Heal the World" - pe care Michael Jackson îl numea de fiecare dată când era întrebat despre cântecele proprii pe care le-ar alege, indiferent de circumstanţe (să cânte, să păstreze etc).

Dar lămurirea vine la finalul discuţiei dintre Larry King şi Jermaine Jackson, când apare-ca-o-floare tocmai nevasta numitului Larry (ce ironie: şi King), Shawn King - care pune la cale nişte înregistrări cu Jermaine Jackson, spectacole, o veselie generală - de prin septembrie încolo. Foarte frumos, dar vai, înregistrările sunt, chipurile, în numele amintirii lui Michael - vor începe cu "Will You Be There". Şi mai vai, scopul este caritabil - dar nu pentru Fundaţia Heal the World, cum am fi putut, nedeştepţii de noi, să credem, ci pentru... Larry King Cardiac Foundation şi încă una care îi hrăneşte pe copii, dar, repet, nu e pe nicăieri Fundaţia Heal the World! Măcar să fi fost a treia pe listă sau... şi ea p'acolo...

Ca să nu mai spun că este o blasfemie să behăie ei un cântec atât de legat de personalitatea şi sufletul lui Michael Jackson, cu un mesaj final cu totul particular. Greţoasă legarea cu orice preţ de numele lui a oricărui neică sau, în cazul de faţă, a oricărei mândre-nimeni. Unde-a fost doamna Coanamare cât a trăit MJ? Când a avut necazuri - ce făcu Madame Sacâz? Mărturisesc că nu m-aşteptam de la un dinozaur ca Larry King să facă o asemenea mizerie (şi în propria emisiune) - dar, văzând diferenţa de vârstă (poate chirurgia estetică să ne păcălească...) dintre el şi consoartă, ar fi o explicaţie. Da, dar de toată jena.

Bârfa spune că la înmormântarea care, în sfârşit, va avea loc, la cimitirul ăla faimos din Los Angeles, nu participă decât Jackie şi La Toya Jackson. Păi - părinţii? Janet? Jermanie? Hai, copiii - poate că vor să-i protejeze, dar... restul? Aceeaşi bârfă spune că mormântul nu va avea placă funerară. Adică? Evident, şi lui Michael Jackson, şi mie, ne este perfect indiferent lucrul ăsta: lui că nu-i mai pasă, mie - că tot n-o să ajung niciodată pe acolo (mă rog, poate în Los Angeles, dă Cel de Sus, dar eu nu vizitez nici cimitire mai apropiate), deci nu-mi pasă. Adică e cam acelaşi lucru.

Prevăd că n-o să i se facă dreptate niciodată, nu pe planeta asta. Nici de chestia asta nu cred că mai are mare nevoie el, poate doar noi - şi speranţele sunt legate de copiii lui. În rest - e de înţeles de ce, la urma urmei, luase distanţă (chiar şi) faţă de familie.

*****************

Cu toate astea, VESTEA BUNĂ vine azi (tot) de la... Bucureşti...
Aşa că... 'Beat It'!

They Told Him Don't You Ever Come Around Here
Don't Wanna See Your Face, You Better Disappear
The Fire's In Their Eyes And Their Words Are Really Clear
So Beat It, Just Beat It

Lecţii de dans (sic!) bune şi în afara evenimentului şi... însuşi evenimentul:

"Sâmbătă, 8 august, Bucureştiul îl va omagia pe Michael Jackson printr-un eveniment mai puţin obişnuit în Romania: un flashmob. Acţiunea va putea fi urmărită, de la ora 19.00, pe www.protv.ro şi www.stirileprotv.ro! Practic, evenimentul va avea loc în două locaţii: Parcul Herăstrău, intrarea Charles de Gaulle de la ora 18.00 până la 18.30 şi Teatrul Naţional, de la ora 19.30 la 20.00.

Ce este un flashmob? Un flash mob este un grup care se strânge brusc într-un loc public spaţios, face ceva neobişnuit, apoi se dispersează rapid. Evenimente de acest gen au avut loc în mai multe capitale europene, iar organizatorii se aşteaptă ca la Bucureşti să se strângă, pentru acest eveniment, în jur de 200 de persoane care vor dansa pe piesa 'Beat it'." (pro tv - vineri, 7 august 2009)

You Better Run, You Better Do What You Can
Don't Wanna See No Blood, Don't Be A Macho Man
You Wanna Be Tough, Better Do What You Can
So Beat It, But You Wanna Be Bad

"Omagiu prin dans pentru Michael Jackson. Fanii megastarului sunt aşteptaţi sâmbătă în parcul Herăstrău şi în faţa Teatrului Naţional să danseze pe melodia 'Beat It'. Momente similare au fost organizate în mai multe ţări din Europa şi nu numai. În Bucureşti, evenimentul se va desfăşura între orele 18 şi 18.30, în parcul Herestrău, iar cel din scuarul Teatrului Naţional între orele 19.30 si 20.00. Organizatorii estimează că în jur de 200 de fani vor fi prezenţi. Toţi cei care vor să li se alăture trebuie însă să înveţe singuri, acasă, coregrafia piesei 'Beat It'." (antena3 - la 15.38 / 08.08.2009)

Just Beat It, Beat It, Beat It, Beat It
No One Wants To Be Defeated
Showin' How Funky Strong Is Your Fight
It Doesn't Matter Who's Wrong Or Right
Just Beat It, Beat It
Just Beat It, Beat It
Just Beat It, Beat It
Just Beat It, Beat It

They're Out To Get You, Better Leave While You Can
Don't Wanna Be A Boy, You Wanna Be A Man
You Wanna Stay Alive, Better Do What You Can
So Beat It, Just Beat It

Când o să am ştirea despre cum a fost, o s-o trec p'aia. Filmuleţul e singurul document existent deocamdată... Nu prea a fost un flash-mob, dar nu denumirea contează. Gestul este minunat.

Da, avem evenimentul filmat ca lumea, care - după ce se deschide linkul - poate fi "dezvoltat" de pe pagina protv-ului (poate o să se mute pe You Tube, că nu ştiu cât îl ţin pe site la pro). Fain

Aşa că... ian să-l băgăm în seamă un pic şi pe Weird Al Yankovic, că şi MJ a făcut-o...

(P.S. Am mai găsit nişte documentare bune-bune rău, o s-avem ce trăncăni... dac-o să am chef.)

You Have To Show Them That You're Really Not Scared
You're Playin' With Your Life, This Ain't No Truth Or Dare
They'll Kick You, Then They Beat You,
Then They'll Tell You It's Fair
So Beat It, But You Wanna Be Bad...

This Place-Heartbreak- Hotel*

Pot să ?... Pot, ce nu ai ba, doar sunt "chez mon chez-soi à moi"! Ce spuneam io acum fro trei catralioane de ani, pe la 22 iulie a.c., pe când eram mult mai boeuf ca acum, da' intuiţia, draga de ea, lucra de zor? Postarea se numeşte "Etaje, paliere şi altitudini" şi mă mândresc, da, urlă mândria în mine să spun că nu-s chiar ultimul dobitoc, penultimul, poate, că ultimul a murit demult... Bref, lasă ce-am zis io, că abia începusem să zic şi ne luarăm cu vorba şi n-am terminat, dar am găsit în al patrulea capitol al Moonwalk-ului descrierea unei piese pe care o iubesc nespus: "This Place Hotel", o superbătate în toată puterea cuvântului. Propun spre documentare o variantă live - extraordinară în ceea ce priveşte evoluţia în concert a Jacksonilor.

Ceea ce spune în carte Michael Jackson - şi încă o spune telegrafic, este exact ceea ce-l defineşte nu numai în plan muzical. Dar să citim/cităm, că e cel mai folositor lucru (sublinierea îmi aparţine):

"Heartbreak Hotel was the most ambitious song I was composed. I think I worked on a number of levels: You could dance to it, sing along with it, get scared by it, and just listen. I had to tack on a slow piano and cello coda that ended on a positive note to reassure the listener; there's no point in trying to scare someone if there isn't something to bring the person back safe and sound from where you've taken them."

Perfect adevărat şi pe calea asta a mers în toate: de la muzică, la text(e), la dans /coregrafie, la prezenţa scenică, la film, la ce vrem şi ce nu vrem. Şi palierele astea nu sunt nici ele doar pentru o singură categorie de receptor, aşa cum reiese, de pildă, din chiar cele spuse în citatul de mai sus. Pentru că acesta se referă la opţiunile unui singur individ, cu stări variabile de dispoziţie. Michael Jackson merge întotdeauna pe paliere de adresare pentru diferite categorii de receptori; păşuneşte vorbind, se adresează atât "rafinaţilor" (culţi, cu gusturi dichisite etc), cât şi "primitivilor" - care vor doar să ţopăie (ceea ce nu-i rău, la urma urmei) - trecând şi prin toate etapele destinate "intermediarilor" (primitivii rafinaţi, rafinaţii cu cartofi etc).

Extindem toate astea şi la celelalte: cele mai bune exemple sunt cele legate de prezenţa scenică. Atent, foarte atent la alegera "logo"-urilor, din care, pentru rafinaţi (care le-au şi impus) au rămas mănuşa albă - singură (un şoc când a apărut prima oară cu doar o singură mănuşă, dar ce efect!), şosetele strălucitoare şi "fedora", Jackson le-a oferit tuturor câte ceva: celebra jachetă roşie, ochelari negri, curele late şi cu paftale ca la boxerii profesionişti (influenţe Elvis?), ţinte şi echipament militar - pentru rockeri, danteluţe, cristale şi broderii pentru cuconet... şi aşa mai departe (păr - celebra şuviţă, machiaj, atitudini). Interesante sunt suprapunerile, când multe din cele enumerate se regăsesc în aceeaşi costumaţie de scenă. Poate cineva să spună că nu merg? dar ce nu ar merge pe scenă?

Mai vorbim noi despre asta.
fotografia: www.allmichaeljackson.com

________________

* - Desigur, titlul "compozit" vrea să adune atât titlul iniţial, gândit de Michael Jackson, cât şi titlul de pe disc, pus din raţiuni nu numai de copyright, ci şi de respect faţă de Elvis Presley (nu?). Altfel, melodiile n-au mai nimic în comun, în afară de limbă şi calitate incontestabilă. Michael Jackson însuşi a spus că Elvis nu a avut cum să-l influenţeze (să-l credem)...

Comori şi secrete

Pe iutub este postată o "faţă b", cum e prezentată, adică varianta (zic unii din cei ce comentează pe You Tube) cântecului din "The Wiz", "You Can't Win", variantă care se numeşte (pe You Tube) "You Can't Get Out Of the Rain" - titlul corect este "Can't Get Outta The Rain". "Faţa b" - la single-ul scos cu "Thriller" (1984). Dar mai bine să cităm ce zice unul din comentatori:

"This song is almost identical to "You Can't Win" from the Wiz. The only major difference between the two is that he sings 'can't get out of the rain' as the chorus in this version as opposed to 'can't get out of the game' which he sings in YCW. Despite this, he can still be heard singing the YCW chorus at some points in this. Everything else is virtually identical, save possibly a clean up on the backing track." (Chiddipizzle) Comentariul e pe pagina a doua - la ora asta - a mesajelor postate sub clip.

Adică: mai sunt încă piese care nu sunt cunoscute azi, deşi ele au fost lansate - posibil ştiute, în urmă cu nişte ani - chiar la vremea când Michael Jackson era pe vârfurile succesului. Foarte ciudat, aş fi înţeles asta la noi... Din ce-am priceput eu din ce scriu comentatorii iutubişti, piesa este cvasinecunoscută. Şi sună al naibii de bine!

Dar ian să mergem mai departe...

După cum scrie în Wikipedia, compozitorul piesei "Can't Get Outta The Rain" este Rod Temperton, cel care a compus muzica melodiei "Thriller". Plus: "Rock With You", "Off the Wall", "Burn This Disco Out", "Baby Be Mine", "The Lady In My Life", "Someone In the Dark", "Hot Street". Asta doar în ceea ce-l priveşte pe MJ, căci lista de interpreţi este foarte mare. Numai că Rod Temperton nu numai că NU apare pe lista compozitorilor de muzici pentru "The Wiz", ci trebuie spus că cel ce a compus piesa din film, "You Can't Win, You Can't Break Even" - căci aşa se numeşte, este Charlie Smalls. Deci? Întrebarea rămâne: de ce seamănă piesele (nu chiar 1/1, totuşi...) între ele, dânsele?


Ceea ce e hazos ţine de toată secretomania care a înconjurat şi înconjoară o sumă considerabilă de evenimente legate de numele lui Michael Jackson: STASI - când a făcut un turneu în Germania, locul (mă rog, acum cică sunt bârfe oficiale că s-ar şti) unde va fi înmormântat (sursa, dată de unii, nu de toţi, e "un apropiat al familiei"; de parcă pe mine m-ar durea gura să zic că-s şi eu în anturaj... mare brânză!), filmul despre This Is It (peste 100 de ore? nu cumva ASTA voiau şi, când rehearsalurile s-au apropiat de final, l-au... măi, ce scenariu), cele 100-200 de melodii aflate pe calculatoarele luate de La Toya, cine l-a omorât, era sau nu controlat... - şi lista poate fi lungită la nesfârşit. Repet - a reuşit, cu toate reflectoarele pe el, să-i joace pe toţi în foi de viţă, chiar şi în lipsă (uite, au trecut mai bine de şase săptămâni...).

Dar cea mai haioasă istorie e cea legată de publicarea Moonwalk-ului: la vremea aceea, editura Doubleday a apelat la nişte rude ale angajaţilor săi pentru a transporta părţi ale cărţii din Manhattan (unde-şi are sediul editura), până în Fairfeld, un orăşel din Pennsylvania, unde se afla tipografia. Acolo, cartea a primit numele de cod "Neil Armstrong" - ştim, primul "moonwalker" - cum scrie în Wikipedia...

Cartea va fi re-lansată în septembrie a.c., demostrând încă o dată, poate, ceea ce a spus Ken Tucker, în 1988, că - dacă ar fi fost scrisă de oricine altcineva, Moonwalk ar fi fost considerat(ă) "an assiduously unrevealing, frequently tedious document." Cu toate astea, acelaşi critic a adăugat: "these are precisely the qualities that make it fascinating" (en.wikipedia.org)
fotografii: www.allmichaeljackson.com

Am aflat că la Festivalul Callatis va fi o seară omagială Michael Jackson - joi, 13 august. De fapt, un recital omagial - şi aici bănuiesc că e vorba despre Laurenţiu Duţă, fan declarat (ţin minte că aşa a şi debutat, pe vremea când nici nu era vorba de 3SE, LD era puşti şi-l copia foarte bine pe MJ).

Dar tot mă obsedează 'That's What You Get for Being Polite' ...

Şi (adică nimic pentru anorectici):

Am mai adunat "documentaţie": MJ cu pălărie, live, în 1979 (pălăria e de pai; păcat că imaginea e vai de steaua ei, dar astea erau vremurile, încă nu se inventaseră telefoanele mobile cu cameră foto; tot e ceva că există un mic document), plus un mic interviu despre albumul Destiny, despre filmările la The Wiz şi, desigur, cântă (live) "Push Me Away". Plus reclama la cerealele Alpha-Bits (1973).

Lumea e dusă, zău aşa. Pe site-ul www.culinar.ro este postată o reţetă destul de greoaie, plăcintă de cartofi dulci (pe vremuri aveau şi un nume la noi, prin adopţie: "patate" - mai rar să fi fost "batat" -, dar nu mai ştie nime' de acest lucru) - cu prezentarea "Michael Jackson prefera plăcinta de cartofi dulci". Acum, ce să mai zicem? Taman ieri, Frank DiLeo a confirmat, într-un fel, faptul că Michael Jackson era anorectic:

KING: He was rehearsing, right?
DILEO: He was rehearsing well, eating well. We were making sure that he had the right protein shakes, the right food. We gave him chicken. You know, we brought him food to eat. He ate it. He'd say I'm not hungry, but he'd eat it.

(LKL 4 august 2009)

Iar bucătăreasa Kai Chase, tot în emisiunea lui Larry King - cea din 30 iulie, vorbea de salate, bame, caise, alte fructe şi legume (suc de sfeclă roşie, de pildă, asta ar fi de ştiut, pentru că Chase spunea că ăsta era preferatului lui MJ) - întrucât ea băgase bine la cap că omul îi spusese "I'm a dancer", deci trebuia să rumege fibră vegetală proaspătă, naturală (organicăăăă) şi cu proteinele numărate bob cu bob...


Şi-acum, vin ăştia cu plăcinta lu' peşte prăjit. Pardon, e preluată de pe alt site, www.cdkitchen.com, unde a fost propus de cineva din Pennsylvania. Haios e că ai noştri au poză la reţetă, ai lor - nu.

(Pentru că tot s-a spus adesea că MJ era "fan" KFC, iată reţeta de pui prăjit...)

Este exact ca în "Aventurile lui Tom Sawyer", fiecare simte nevoia să se lege de numele celui care este în centrul atenţiei - şi când spun asta nu mă refer doar la bucătăreală, asta ar fi partea cea mai agreabilă a problemei ci, mai ales, la tot soiul de "specialişti" - psihiatri, , clarvăzători, psihologi, doctori de duzină, toţi răsăriţi din neant - care se reped să spună "cum era Michael Jackson în ultimele luni-săptămâni-zile" sau care au fost pur şi simplu inventaţi de tabloide. În cartea lui Mark Twain, cum toată lumea îl evoca pe Tom - atunci când se credea că s-a înecat, împreună cu Huck -, un puşti, care nu fusese în anturajul eroului zilei, a spus, plin de mândrie, că are, totuşi, o amintire importantă: "Mie, mi-a tras odată Tom o palmă...". Dar vezi, el măcar nu inventase povestea.

LKL - Frank DiLeo

La Larry King Live (program difuzat zilnic la CNN, de la 12.00 - ora României; transcrierile apar înaintea difuzării de la noi, pentru că noi vedem, de fapt, o (p)reluare pe CNN Internaţional) - azi: Frank DiLeo, managerul lui Michael Jackson între 1984 şi 1989 şi în 2009...

Interesant e că a intrat în discuţie şi celebra casă Lloyd, care l-a asigurat pe Michael Jackson pentru turneul "This Is It": cum spune şi Frank DiLeo, cei de la Lloyd nu fac contract de asigurare cu cineva care are o sănătate precară. Dar urmează să vedem, în cazul în care vom vedea vreodată, dacă Lloyd nu are şi contracte "negociate"...

Dar să vorbim şi despre altele...

Ştiam eu că o să găsesc ceva. În capitolul al patrulea din Moonwalk este un pasaj mic, foarte mic, cel mai mic, despre cântecul pe care l-am ascultat la o postare anterioară:

"'That's What You Get for Being Polite' was my way of letting on that I knew I wasn't living in a ivory tower and that I had insecurities and doubts just as all older teenagers do. I was worried that the world and all it had to offer could be passing me by even as I tried to get on top of my field."

Aşa e, desigur, evident, dar parcă bate şaua, mesajul e prin ricoşeu, una spunem şi alta ne-nţelegem, căci punem citatul de mai sus alături de textul cântecului şi parcă (re)iese şi altceva. Cred că, de fapt, a vrut să atragă atenţia asupra cântecului care, by the way, este o compoziţie minunată, cu atmosferă de luat totul "à la légère": tonul general al muzicii e de optimism, lipsă de griji - pentru ca, la final, în locul "poantei" aşteptate (căci titlul şi "mersul" cântecului spre asta conduc), pe tot fondul ăsta voios, Michael Jackson să schimbe foaia: parcă primeşti o scatoalcă după ceafă - şi tocmai asta e poanta... "Aşa-i că nu te-aşteptai la asta?" pare să spună...; iar înregistrarea sună foarte bine, ar fi perfectă şi azi - dacă scoatem soloul de sintetizator. Iar titlul (egal tema de "ricoşeu", căci ce treabă ar avea politeţea sau buna-creştere cu ceea ce spune el în carte? la prima vedere, nimic, dar...) face toate paralele. Este printre primele exemple ale unuia dintre brandurile Michael Jackson: mesaj serios (şi personal) pe ritm de dans.

Socrate & Quincy Jones

Înainte de orice, trebuie să spun că browserele pe care le recomand cu căldură sunt cele care permit afişarea numitelor "titles", adică textele care apar lângă cursor atunci când se "aşează" (fără click) pe o imagine... Nu urlă ştiinţa de Html în mine, dar...

La sfârşitul capitolului al treilea din Moonwalk, unde Michael Jackson povesteşte despre rolul său din "The Wiz" - The Scarecrow - şi prin ce păţanii a trecut ca să-l realizeze, el adaugă:

"Mi se cerea să scot dintre paie o bucăţică de hârtie şi s-o citesc cu voce tare. Era o cugetare. Numele autorului, Socrate, era tipărit la final. Citisem din Socrate, dar nu-i pronunţasem niciodată numele, aşa că am rostit 'Soh-cra-tes', pentru că astfel presupuneam eu că se spune. S-a lăsat un moment de linişte, înainte să aud pe cineva şoptind 'Soh-ruh-teeze'. M-am uitat înspre cel ce şoptise şi mi s-a părut că, vag, îl recunosc. Nu era unul dintre actori, dar părea de-al casei. Îmi amintesc că mi se părea foarte încrezător şi că avea un aer prietenos.

Am zâmbit, uşor intimidat că pronunţasem greşit şi i-am mulţumit pentru ajutor. Faţa lui mi se părea obsedant de familiară şi brusc mi-am dat seama că l-am mai întâlnit cândva. El mi-a confirmat bănuiala, întinzându-mi mâna.

'Quincy Jones. Eu mă ocup de partituri*'."

În paranteză fie spus, Michael Jackson e modest: în film a citit mai multe cugetări... Dar nici Bacon, nici Cicero, nici alţi filosofi n-au fost pomeniţi în carte: pronunţia numelor lor a fost, americăneşte vorbind, ca la carte. Şi paranteza parantezei: interesantă lecţie de greacă veche, cel puţin, ...că veni vorba...

Şi-acum - începe distracţia. Dăm iama în speculaţii, că ce altă treabă s-avem? Putem încadra şi povestea asta la secţiunea coincidenţe sau "semne"... Ian priviţi la cele două chipuri, Socrate şi Jones.

Frunte, nas, sprâncene, mmm, chiar mustaţă... da, dar exerciţiul ăsta e doar aşa, de încălzire. Adică o demonstraţie despre ceea ce poate însemna manipularea. Pentru că NU aici e coincidenţa. Ştiţi unde-i: procesul lui Socrate aduce bine cu cel(e) al(e) lui Jackson (mutatis mutandis, ca să nu devenim paranoici de tot; doar un pic), iar finalul - aşijderea. Socrate - cucută, iar Jackson - tranchilizante, pain-killers, anestezice. Pauză. Să poposim puţin în lumea farmaciei verzi. Căutăm şi găsim asta: "Babele de altădată făceau oblojeli cu frunze de cucută spre a potoli durerile la umflături". Adică un pain-killer avant-la-lettre. Numai că fericirea se opreşte tot la Socrate: el a murit, totuşi, rapid. Pe Jackson l-au chinuit ceva, luându-l cu încetinitorul - să mai credem în binefacerile civilizaţiei moderne. Mai putem adăuga şi alte "semne": nici lui Socrate, nici lui Jackson nu le plăceau călătoriile - deşi Michael Jackson a făcut-o pentru promovarea albumelor proprii sau ale celor realizate împreună cu fraţii săi. Altfel, nu ieşea din casă nici luat pe sus. Socrate a primit o educaţie care ne sună familiar: muzică, dans/gimnastică, gramatică (primele două sunt uşor de luat în calcul; pentru cea de a treia - MJ scrie clar în Moonwalk despre lecţiile de gramatică...). Ambii erau răbdători, binevoitori, "mânia, ieşirile violente sau furia fiindu-le necunoscute" (ca să parafrazez părerea despre Socrate - singur).

Un amănunt interesant: şi Socrate avea nasul mare, am putea spune - chiar borcănat. (Ia nu vă mai hliziţi de necazul omului...) Iar marile complexe - care au devenit patologice, - în cazul lui Michael Jackson, au pornit de la nas... abia apoi apărând acneea.

Mai departe, poveştile lor se despart definitiv (trecem peste ocupaţia fiecăruia şi ne oprim la, de pildă, haine: Socrate - modest, Jackson - costumaţie de scenă; Socrate - cicălitoarea Xantipa, Jackson - Muscles, Louie, Bubbles, Peter Pan, considerând fetele, citez, "pisăloage"; Socrate - chel din fragedă tinereţe, Jackson - mult mai târziu; Socrate - 70 de ani, Jackson - 50), pentru a se apropia până la o oarecare similitudine spre final. Revenind la partea juridică, toate cele trei tipuri de acuzaţii aduse lui Socrate pot fi întrevăzute şi la Jackson. Mai ales ultima acuză adusă lui Socrate - care a fost doar reformulată pentru Jackson, punând-o în trendul zilelor noastre (că tot n-a fost publicat primul Moonwalk deoarece nu era destul de picant): coruperea tinerilor a devenit direct molestare de copii, ce atâta spirit? - să dăm vulgului ceva ce creşte audienţa (doar avem nevoie de publicitate, nu?): sex, drugs & rock'n'roll. Dar putem discuta, la un pahar de vorbă, şi despre daimon(i) - ar ieşi câteva volumoaie -, chiar şi despre "zeii cetăţii"... Dar o lăsăm pentru o altă dată...

Şi ca să demonstrăm că există coincidenţe, iată, căutând tabloaie cu Socrate, am găsit asta...

Despre Quincy Jones o să vorbim - mult - când o să ne băgăm minţile-n cap (Cargo, 2000)...

_____________________________

* - 'Quincy Jones. I'm doing the score'. - Asta pentru că muzica filmului "The Wiz" a fost compusă de: Charlie Smalls, Nickolas Ashford & Valerie Simpson, Anthony Jackson, Luther Vandross şi, în sfârşit, chiar de Quincy Jones, lui revenindu-i (şi) sarcina să se ocupe de toată "bucătăria" muzicală.



Gata. Ne-am distrat destul, să trecem la treabă: tema pentru azi este Bad. Dar abia mâine vorbim şi despre asta, că dau iama alţii pe calculator. (E bine să fie ignorate îndemnurile afişate pe mijlocul sau prin colţurile filmuleţului...; de obicei duc spre clipuri complet aiurea).

Moonwalk

N-am zis că tocmai citesc - pe-ndelete - Moonwalk-ul autorului?

Numai că, la fiecare rând, cu aproximaţie, trebuie să mă opresc şi să ascult o piesă, să citesc ceva texte-versuri, să alerg pentru documentare "extra"...

Dincolo de faptul că e interesant, pasionant şi palpitant (pe alocuri), documentarea asta vine să întărească impresia de artist care şi-a luat cariera în serios (prea serios, poate) şi că, la vârste la care alţii habar n-au nici cum îi cheamă prea bine, el trebuia să ducă pe umeri, profesional vorbind (şi nu numai), întreaga familie Jackson. Toate deciziile, discuţiile neplăcute, negocierile cădeau în sarcina unui puşti de 18-19 ani, ca să dau doar un exemplu. O povară de care era conştient şi care, iar, explică parţial de ce, în puţinele sale momente libere, căuta refugiu în ceea ce-i plăcea mai mult: poveştile. Căci explicaţiile ţin de mai multe...

Dar să revenim la documentare. De pildă, prima versiune a cărţii a fost scrisă de Robert Hillburn, dar a fost respinsă de editură (Doubleday) întrucât nu cuprindea "detalii picante".

Nici a doua versiune, scrisă de Stephen Davis, n-a avut altă soartă, fiind "hăcuită" de însuşi Michael Jackson. În fine, artistul hotărăşte să scrie singur cartea; "singur" e un fel de a spune, pentru că a fost ajutat de Shaye Areheart - cel puţin o perioadă, pentru că există zvonuri care spun că Areheart a lăsat totul baltă, după ce Michael Jackson a aruncat pe ea un şarpe. (Ştim, din articolul scris de Gerri Hirshey, că Jackson glumea spunând că ziariştii sunt cea mai bună hrană pentru Muscles, un boa constrictor barosan, pe care MJ îl iubea foarte mult.)

Dar să vedem ce spune azi Robert Hillburn, cel dintâi autor al biografiei lui Michael Jackson, care este critic muzical şi şi-a publicat cronicile, vreme de 35 de ani (între 1970 şi 2005), în Los Angeles Times. "Azi" înseamnă 27 iunie 2009, aşa că unele păreri de acolo, privind strict cauzele medicale ale morţii, pot fi puse între paranteze.


Articolul se numeşte "Michael Jackson: the wounds, the broken heart" şi, de la început, autorul vrea să-l seducă pe cititor: "Michael struck me as one of the most fragile and lonely people I've ever met. His heart may have finally stopped beating Thursday afternoon, but it had been broken long ago." Aşa, mi-am zis, ia să vedem cine crede Robert Hillburn că i-a zdrobit inima lui Michael Jackson cu mult înainte de moartea sa fizică, pentru că asta e şi părerea mea: nu doctorii sunt autorii morali, ei doar au desăvârşit ceea ce alţii au pus la cale. Şi - supriză - ceea ce am citit în articol a dus la alte concluzii decât spera autorul. Am convingerea.

Întâi de toate, impresia e că ar vrea să împace pe toată lumea: şi pe cei care-l apreciază/apreciau pe Michael Jackson, dar şi pe cei care l-ar fi călcat cu tramvaiul dus-întors, indiferent de ce şi când. Că propriul ego e mai important decât recunoaşterea faptului că, deşi a stat multă vreme alături de Michael Jackson, nu l-a cunoscut ca lumea (iniţial, dădea semne că da) şi că, în general, n-a înţeles nimic. Dovadă e tocmai surprinderea pe care o afişează faţă de vânzarea rapidă a tuturor biletelor pentru cele 50 de concerte "This Is It". După atâţia ani şi cu asemenea experienţă - critic muzical, ă? -, pare cel puţin ciudat că n-a fost în stare să evaluaze la justa valoare întreaga activitate a lui Michael Jackson.

Articolul pare scris de Kaa, şarpele din Cartea Junglei - asta că tot fusese vorba mai sus despre Muscles - care, cu ochii galbeni plini de spirale şi şuierând "trust in me...", s-a încolăcit în jurul vedetei - pe când Jackson era vedetă de top -, culegând, evident, roade bune de pe urma sa (inclusiv statut profesional, cel puţin); şi aruncându-l, fără pic de regret sau măcar judecată dreaptă, atunci când nu mai era pe culmile gloriei, ba dimpotrivă. Mai mult, a mai legat şi el un bolovan de gâtul artistului, pentru că, nu-i aşa, contează doar clipa de faţă şi cele spuse de cei ce acum au puterea. Ce bine cunoaştem şi noi astfel de creaturi... o fi român? În plus, cu toate că, la finalul articolului, sunt precizate nişte preluări, acestea sunt doar dintr-un articol propriu - mai vechi -, în vreme ce noi recunoaştem pasaje din "Dancing the Dream" sau chiar "Moonwalk" şi, mai ciudat, din articolul puricat şi aici, "Life in the Magical Kingdom", scris de Gerri Hirshey - în 1983. O fi crezut criticul ăsta muzical că cei de la Rolling Stone sunt îndeajuns de boi şi nu re-publică articolele vechi...?

Sunt însă câteva observaţii precise şi pertinente - cel puţin aşa lasă impresia -, cum sunt cele care pot lămuri - tot numai parţial - ambiţia lui Michael Jackson de a avea succes:

"Michael explained that his face was so covered with acne and his nose so large at that time* that visitors to the familiy home in Encino sometimes wouldn't recognize him. "They would come up, look me straight in the eye and ask if I knew where that 'cute little Michael' was." It was as if the "whole world was saying, 'How dare you grow up on us'." Michael said he started looking down at the floor when people approached or would stay in his room when visitors came to the house. Michael vowed to do whatever it took to make people "love me again". The rejection fueled his ambition to be the biggest pop star in the world and to try to make his face beautiful. Unfortunately, Michael's need was so great that no amount of love seemed to be enough."
__________________
* - e vorba despre perioada adolescenţei pe care o evoca Michael Jackson în timpul convorbirilor cu Hillburn

Dar cât la sută din observaţiile astea îi aparţin oare lui Hillburn şi nu sunt ale altora, dat fiind că, din prima, am descoperit cum s-a "inspirat"? E de neînţeles: a stat alături de Michael Jackson şi de familia acestuia atât de mult timp! Şi, după atâta timp, după atâtea conversaţii, vine să vorbească în citate luate de la alţii? Cele câteva fragmente de discuţii dintre el şi Michael Jackson (pe care le putem considera reale) sunt, într-adevăr, demne de reţinut - mai ales cele în care îşi dezvăluie caracterul şi, - de ce nu, pe fundal putem ghici - competenţa:

"When I surveyed leading record industry executives in 1995 to determine pop's hottest properties, Michael wasn't in the top 20.
One executive said flatly: "The thing he doesn't understand is that he'd be better off in the long run if he made a great record that only went to No. 20 than if he hyped another mediocre record to No. 1. The thing he needs is credibility."
Another executive said simply that Michael was "over."
Michael was furious when he called me the day after the story ran in The Times.
How could I betray him by writing such lies?
Couldn't I see the record executives were just jealous?
I tried gently to tell him that I thought there was some truth in what the executives were saying and that he had lost touch with the qualities that once made him so endearing."
"That hurts me, Robert," he said, his voice quivering.
I felt bad.
I started to say that he could be as big as ever if he would only . . ., but I couldn't complete the sentence.
Michael hung up.
.....
So I was surprised when he announced that he was returning to the stage in a few weeks and was even more surprised when he sold out 50 nights at the O2 Arena in London.

Maybe Michael was stronger than I thought. It look enormous courage to be willing to go back on stage for what could be a make-or-break moment - and ticket demand must have given him hope. Despite all that happened, he saw that he was still loved by millions of fans."

Concluzia articolului (am pus link la logo-ul publicaţiei Los Angeles Times, logo postat mai sus) ar fi, în mintea mea, că şi domnul acesta care vorbeşte bine, destul de sec, fără umor ori subtilităţi, este un soldăţel cu-ochelari-de-cal din armata celor care s-au scremut să-l dea jos din top(uri) pe Michael Jackson şi, privind de departe, fără emoţii, tot calvarul prin care acesta a trecut, l-a mai pocnit şi el niţel peste ceafă dacă tot a căzut, să nu mai mişte. Că n-are, de fapt, nicio străbatere faţă de ceea ce s-a petrecut chiar sub nasul lui. Că nu are noţiunile de curaj ori inefabil în cunoştinţele ori trăirile sale - cu atât mai puţin în vocabular. Dacă el habar n-are, de ce ar avea altcineva? Dacă el a fost slugoi toată viaţa, de ce ar fi altcineva, care nu-i nici şeful lui, dar nici tot slugoi, altfel?

Pentru că asta era şi este problema: de ce să fie altfel? Chiar dacă acest altcineva nu leza pe nimeni prin faptul că era deosebit (şi doar îi avertizase, din vreme, pe toţi: "I'm different"), nu le lua mâncarea din castron, nu-i împingea mai încolo, nu le lua nici aerul, nici lumina zilei, nu-i ridica de pe scaune să se aşeze el.

Mă-ntreb, cum naiba a scris nea caisă ăsta vreme de 30 de ani despre talent, artă, muzică?...

Bref, e cazul să mai ascultăm puţină muzică...

Autoironie

Ehe, aici am putea face un mare serial.

Dar încep cu o piesă scrisă de Michael şi Randy Jackson, de pe albumul "Destiny" (al trupei The Jacksons, lansat în decembrie 1978), numită "That's What You Get For Being Polite", adică o interpretare americănească a româneştilor panseuri "Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită" şi "Facerea de bine e bipbip". Evident, ne gândim la felul de a fi al autorului principal (întrucât Randy, se pare, era taman opusul său) şi vom citi, hlizindu-ne, versurile - care, de fapt, ne arată cam la ce concluzii ajunsese - pe când avea 20 de ani... :

Jack still cries day and night
Jack's not happy with his life
He want to do this, he want to do that
You want to be kind, but ends up flat for love
For love

He tries so hard to give a lot
He wants to be what he is not
Love's not harsh and love's not bad
And what's he doing for love is so sad
(He wants to be so bad)
(He wants to be so bad) All the time getting in
Things he can't get out
Something deep inside of him
Eating up the pride of him
That makes him buy things for the girls
(That's what you get for being polite)
(For being polite)

Jack still sits all alone
He lives the world that is his own
He's lost in thought of who to be
I wish to God that he would see just love
Give him love

He tries so hard to give a lot
He wants to be what he is not
Love's not harsh and love's not bad
And what's he doing for love is so sad
(He wants to be so bad)
(He wants to be so bad) All the time getting in
Things he can't get out
Something deep inside of him
Eating up the pride of him
That makes him buy things for the girls
(That's what you get for being polite)
(For being polite)

(Jack still) Tryin' to make you happy, but...
(Jack still) Tryin' to make you happy, but...
(Jack still) Tryin' to make you happy, but he's not, but he's not

(Jack still) Tryin' to make you, but don't you know he cries
(Jack still) Don't you know he's scared
(Jack still) It's often for his love, it's for his love
Don't you know he often cries about you
He cries about me
He cries about you (You) and me (And me)
And every little thing that's in his way
He cries about me
He cries about you (You) and me (And me)
Know that he deserves to cry

(Jack still) Don't you know he cries
(Jack still) Don't you know he's scared
(Jack still) It's often for his love, yeah, yeah
Don't you know, don't you know, don't you know, don't you know
Don't you know, don't you know, don't you know, don't you know
He cries, he cries because there is a lack of love
(www.sing365.com)

Cântecul nu are nicio poveste trecută în vreo enciclopedie (păi da, dar eu n-am terminat încă nici "Moonwalk" de citit - e scrisă puchinos, aşa că - dacă bat câmpii, este ca să fac sport), dar putem bănui că a pornit de la vreo discuţie dintre Randy şi Michael (precis şi o a treia persoană, pe post de moderator), intuim chiar şi pe ce ton, cu ce argumente şi exemple - Michael primind lecţii de la fratele mai mic - Randy.

După ce n-au ajuns la nicio concluzie, dar profesionişti fiind până în vârful unghiilor - la urma urmei, şi-au zis că ar putea valorifica discuţia - pentru uzul tuturor celor ce i-ar putea semăna lui Michael Jackson (slabe şanse). "Jack" din text poate fi înlocuit cu "Micke"; sau e chiar prescurtarea numelui de familie - mesaj străveziu, dar se potriveşte cu ceea ce se ştia/se ştie despre MJ. Iar faptul că e "he" şi nu "me" - ei, chiar aşa de măgari să fim? E discursul celei de-a "treia persoane", din scenariul prezentat aici ("he cries about you"...), către Randy, mă gândesc.

Şi pentru că am o datorie mai veche, iată tema de gândire: "Speechless" - cu un montaj făcut din imagini luate din filmul Moonwalker.

Freddie Mercury & Michael Jackson

Ştiam deja demult despre varianta demo a piesei "State of Shock" pe care cei doi artişti intenţionau să o finiseze. N-au finisat-o, piesa apărând pe albumul "Victory"(1984) al trupei The Jacksons, cu duetul Mick Jagger - Michael Jackson.

După ce Michael Jackson a murit, am descoperit că aveam în colecţia mea muzicală şi demo-ul cu "There Must Be More To Life Than This" cu Michael Jackson - voce şi Freddie Mercury - pian. Dar - din prostie - n-o ascultasem, preferând să pun în play-list-ul personal doar varianta de pe albumul lui Mercury, "Mr. Bad Guy". Căi bătute... Există pe You Tube şi o variantă certamente mixată de careva (distorsiunea îi aparţine), dar ne prindem uşor că piesa cântată de cei doi n-a ajuns niciodată să treacă de varianta cu pian şi-atât, şi trebuie să spun că este foarte frumoasă aşa, mai ales că se aude cum comentează Freddie Mercury...

Apoi am aflat că ar mai exista o piesă, rămasă tot în varianta demo, dar care - iată că pot exista încă secrete - nu se găseşte nicăieri. Adică n-am găsit-o eu, ca să zic aşa. Numele, se pare, ar fi fost "Victory", dar nu există aşa ceva în lista de piese a trupei The Jacksons (nici în cea Jackson 5), "Victory" fiind doar albumul - lansat la 6 iulie 1984. O fi fost aşa şi i-au schimbat apoi numele, sau n-a mai fost reluată de nimeni-niciodată...? Vedem.

Într-un interviu dat de Freddie Mercury, acesta spune despre cele trei înregistrări făcute cu Michael Jackson, la ora aceea el fiind încrezător că vor apărea pe albume... dar n-a fost aşa.

Din povestea depănată de Gerri Hirshey în 1983, reiese că Freddie Mercury l-a căutat pe Michael Jackson, dorind să facă mai multe înregistrări împreună. Faptul este confirmat de un alt interviu dat de Freddie Mercury, în care povesteşte despre întâlnirea sa cu Michael Jackson. L-a vizitat acasă, iar Michael Jackson a venit să vadă trupa Queen în concert, la Los Angeles.

Brian May declară pe site-ul personal: "Michael Jackson obişnuia să vină şi să ne vadă în turneul din SUA. El şi Freddie deveniseră prieteni apropiaţi, îndeajuns de apropiaţi pentru a înregistra împreună câteva piese acasă la Michael, ce nu au văzut niciodată lumina zilei":
"Of course I still think of him as a boy ... he used to come and see us (Queen) play when we were on tour in the States, and he and Freddie became close friends ... close enough to record a couple of tracks together at Michael's house ... tracks which have never seen the light of day. (...) Amusingly, after Freddie and Michael has spent some time together recording, Freddie came back and played us the work in progress, and he remarked that Michael had come up with a great album title ... BAD. A little later, Freddie smiled his wicked little conspiratorial smile, and said ... "I have a perfect idea for our album title - you may love it or hate it ... but think about it .... we can call it ..... wait for it .... GOOD"!!! (...) I think the world is a more colourful place thanks to Michael's work ... he was a truly wonderful performer at his peak - and had a great team around him, including, of course, genius Quincy Jones. I think he qualifies as a great artist; he devoted his whole body and soul to his art. It's as if, with all the changes he introduced to his body, his art actually became his body and his persona. Yes, I only hope he passed away in happiness, in great hopes and anticipation of his glorious comeback tour. RIP Michael. Bri" - postat la 26 iunie 2009 pe www.brianmay.com

Treaba părea că merge ca pe roate, fiecare admirându-l fără reţinere pe celălalt. Numai că am aflat şi de ce nu s-a mai împlinit proiectul (sau proiectele; se poate să fi fost vorba de un album comun, dar se prea poate să fi gândit şi la proiecte separate, în care să fie puse piesele - aşa cum s-a întâmplat după ce "alianţa" s-a rupt): Freddie Mercury era consumator de cocaină şi, în timpul unei şedinţe de înregistrări - a rămas în pană de combustibil; cum n-avea nici bani la el, i-a cerut lui Michael Jackson un mic împrumut de 100 de dolari. Jackson a făcut o criză de nervi (aha! - cine spunea că nu se enerva niciodată?), a părăsit studioul de înregistrări (culmea e că studioul ăla era la el acasă) zicând că el nu lucrează cu dependenţii de droguri şi uite-aşa am rămas noi ca proştii, lipsiţi de ceea ce ar fi putut ieşi, în timp, din colaborarea unor astfel de artişti aparte... Mare păcat.

(Ar trebui să reţinem că şi asta era una din temele pentru care milita Michael Jackson, chiar în anii din urmă - fapt care pune unele semne de întrebare poveştilor spuse acum. Ori nu ştia ce ia, ori nu el lua tranchilizantele, ci îi erau administrate, ori - foarte probabil - tranchilizantele nu i se păreau droguri... Ceea ce, în felul lui de a privi lucrurile, aşa e).

Amănunte despre colaborarea care nu s-a finalizat se află şi la linkul pus la fotografia de sus. Alte amănunte - la linkul pus la cea de-a doua fotografie (aia colorată)...

Nu-mi dau seama dacă e adevărat, dar parcă am citit undeva (o să caut sursa, dacă nu - atunci e nu) că piesa "There Must Be More To Life Than This" ar fi fost compusă (şi scrisă, căci şi textul îi aparţine) de Freddie Mercury văzând campania "USA for Africa", pusă la cale de Michael Jackson (cu ajutorul lui Lionel Richie şi Quincy Jones), la care ar fi vrut şi el să ia parte, dar - nefiind american...; oricum, a luat parte la o campanie similară - "Live Aid", din 1985. Sigur, interesul era justificat - ambii avându-şi strămoşii în Africa (Zanzibar e în Africa, deşi Freddie Mercury avea părinţi indieni, "est-indieni, nu amerindieni", dacă s-o prinde careva unde bat). Treaba s-ar putea verifica văzând datele apariţiilor albumelor pe care se află cele două piese de care ştim, data exactă a campaniei/transmisiei TV "USA for Africa" şi perioada colaborării lor. Greu, frate, dar o dăm noi de capăt...

Şi nu se poate să nu sară în ochi, oricui, că albumele solo ale celor doi au numele hotărâte pe vremea când erau prieteni: "Mr. Bad Guy" (1985 - Mercury) şi "Bad" (1987 - Jackson), Freddie Mercury demonstrând , încă o dată, că este un domn ("Mr."): i-a lăsat lui Michael Jackson "Bad"-ul fără adaosuri, chiar dacă el a fost mai harnic şi a scos albumul propriu cu doi ani înainte...

Foarte interesantă este şi comparaţia Jackson-Mercury, pe care o face un fan al celor doi, pe site-ul său: www.nicholasjdanton.supanet.com

P.S. - Că e vorba despre trei piese şi nu două (cum zic unii - tot de la noi) reiese din chiar unul dintre interviurile date de Freddie Mercury pe care le-am ochit şi eu şi le-am linkuit aici. Brian May zice de "vreo" două piese, adică e ceva vag, n-a stat să le numere, n-avea de ce. Aşa că avem motive să sperăm că o să fie descoperită şi cea de-a treia piesă.

Ne mai jucăm şi noi...

... un pic... Doar cât să nu ne dăm în stambă.

Zău că mi-a plăcut articolul din 1983; la final zice, citez: "From Issue 389 — February 17, 1983". Dar nu din motive de subiect mi-a plăcut (întrucât subiectul era, într-adevăr, dificil - şi de descris, şi de înţeles, şi de suportat) - ci pentru că Gerri Hirshey are talent, domnule, din care motiv este cotată ca unul din cei mai importanţi autori din jurnalismul muzical.

Mă nedumereşte nespus faptul că Michael Jackson nu a făcut filmul cuşidespre Peter Pan. Ce s-o fi întâmplat? În schimb - foarte interesante părerile lui Steven Spielberg. Poate că ar fi fost, alături de Quincy Jones, Jane Fonda, Donald Trump şi Diana Ross singurii de luat în seamă în descrierea cât mai corectă (n-avem pretenţia să fie completă... n-are cum) a personajului. De ce n-o fi făcut filmul?

Foarte interesant e că Michael Jackson ştia foarte-foarte bine unde se află, de cine e înconjurat (despre prieteni ori colegi de breaslă - avea păreri pertinente, demonstrând o judecată perfectă, fără urmă de amabilităţi gratuite) - era, într-un fel, foarte terestru. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte latura "magică" a lumii sale (avea şi cuvinte preferate, pe care le repeta adesea: în afară de "magic", mai avea pe listă şi "escapism", dar şi "mesmerize"...), era atât de ferm convins de ceea ce spune(a), încât nu aveai cum să nu-l crezi, mă gândesc. Cel puţin, pe moment. Eu aşa aş fi făcut.

La fel de uimitor este, pentru vârsta lui de atunci şi succesul pe care-l avea, că-şi dorea cu orice preţ (mă rog) să uite. Ăsta era motivul pentru care s-a înconjurat de jucării, animale, basme, tot. Să uite ?

Somebody's Watching Me

Iată versurile care, spunea Michael Jackson, sunt 100% despre el. Cel puţin, la vremea aceea - dar şi câţiva ani mai târziu (să zicem 1983, că avem "docomentul"). Titlul are link la You Tube:

Bless His Soul - album "Destiny"(1978)

I try to do what's right for me
But no one sees the way I see
And then I try to please them so
But how far can this pleasing go
Somethings soon to come over you
You just can't please the world and yourself
You gotta start doing whats right for you
'Cause life is being happy yourself
Then you should bless his soul
It's hard to find
A person like you
You're one of a kind
If I were you, I'd change my mind
And start living for me in these changing times
Sometimes I cry 'cause I'm confused
Is this a fact of being used
There is no life for me at all
'Cause I give myself at beck and call

Somethings soon to come over you
You just can't please the world and yourself
You gotta start doing whats right for you
'Cause life is being happy yourself
Then you should bless his soul
It's hard to find
A person like you
You're one of a kind
If I were you, I'd change my mind
And start living for me in these changing times
The life your leading is so dangerous
It's so dangerous, dangerous all
The life your leading is so dangerous
Doggone dangerous, dangerous, dangerous
Somethings soon to come over you
You just can't please the world and yourself
You gotta start doing whats right for you
'Cause life is being happy yourself
Then you should bless his soul
It's hard to find
A person like you
You're one of a kind
People will cry
If rain or sun
Try to please all
And you've pleased none

Titlul postării ("Somebody's Watching Me" - interpret este Rockwell) e al unei piese unde M.J. doar a colaborat... Dar care piesă, deşi e veche şi cântată de un nene care doar piesa asta a reuşit s-o lanseze, sună foarte bine (Michael Jackson e doar la refren, iar Jermaine Jackson - backing vocals). Dacă nu citeam cât e de veche (1984!), aş fi zis că e din zilele noastre - cu patina dată de sintetizator cu tot -, deşi în zilele noastre nu prea se mai face muzică... Ca să nu mai spun de subiect: ce potrivit era atunci, dar ce potrivit e azi!

I don't know anymore
Are the neighbors watching me
(Who's watching)
Well, is the mailman watching me
(Tell me, who's watching)
And I don't feel safe anymore
Oh, what a messI wonder who's watching me now

Să mai zică cineva că istoria nu se repetă, sau că oamenii învaţă ceva din istorie. Bla-bla. Aşadar, asta e adresa pentru amănunte: en.wikipedia.org

Normalitate

În articolul scris de Gerri Hirshey în urmă cu mai bine de 26 de ani - "Life in the Magical Kingdom" şi publicat în Rolling Stone la 17 februarie 1983, Michael Jackson este prezentat ca o persoană aproape îngrozită de întâlnirea cu un ziarist. "Îţi place să faci asta?" - o întreabă el pe Hirshey, care observă că tonul lui Jackson avea o notă de neîncredere, "ca şi când l-ar fi întrebat pe medicul legist".

Descrierea timidităţii lui Michael Jackson - aşa cum este făcută în articolul pomenit - poate fi verificată şi recunoscută în cele trei părţi ale "Interviului neautorizat", despre care mai vorbirăm: artistul (care, la ora aceea, avea 24 de ani, adică se apropia de mijlocul vieţii sale), vorbea cu vârful pantofilor, se uita oriunde numai la interlocutor - nu, îşi consuma emoţiile în fel şi chip. În film - îşi găsea de lucru cu şireturile pantofilor, în text - ronţăia cipsuri.

Habar n-am dacă cei din jur (cei din familie, mai bine zis - cei din afară păreau mai atenţi) au sesizat că ceva nu merge cu adevărat sau doar considerau că Michael Jackson pur şi simplu se alintă, mai ales că el avea explicaţii absolut plauzibile pentru acest comportament: "e cunoscut prin faptul că-şi conduce viaţa personală cu o grijă obsesivă" - scrie Hirshey, adăugând cele spuse de chiar interlocutorul său: "asemenea unui bolnav de hemofilie, care nu-şi poate permite să se lase zgâriat".

Mai departe, Hirshey observă ceva interesant - care, de asemenea, ar putea oferi unele explicaţii privind viaţa de mai târziu a artistului: Michael Jackson era anorectic, iar faptul că, înaintea interviului în chestiune, a ronţăit o pungă de cipsuri a reprezentat o surpriză pentru cei din jur, întrucât de şase ani nu mai mânca decât "sănătos", devenind şi vegetarian (mă rog, peste ani s-a dovedit că-i plăcea mai ales puiul prăjit...). Mama, Katherine Jackson, era chiar îngrijorată, spunând că fiul ei pare să se hrănească cu doar ceva mai mult decât aer, la care acesta răspundea că, dacă n-ar fi nevoie să mănânce ca să trăiască, n-ar face-o: "chiar urăsc să fac asta". Dar replica rămâne la graniţă: despre mâncare vorbea sau despre interviu? Probabil că ambele...

După ce şi-a consumat emoţiile cât a putut, Michael Jackson a trecut la atac: "Dar hai, să-i dăm drumul", "să-i dăm drumul" fiind expresia gărzilor sale de corp de câte ori trebuia să iasă în mulţime.

Peste ani, în interviul dat telefonic în toamna lui 2001, Michael Jackson mărturisea că, dacă ar fi putut să schimbe ceva în viaţa lui, ar fi vrut să fie un om obişnuit. Comentariul celor de la Rolling Stone era referitor la un "om normal" - fapt care te duce obligatoriu cu gândul că artistul dăduse, în timp, destule dovezi de aşa-zisă anormalitate, numai că ceea ce spune Jackson vine să întărească ce spun eu, "om obişnuit". Şi-ar fi dorit ca oriunde se duce să nu mai fie schimbat subiectul discuţiei din cauza lui, de pildă.

Fiecare-şi doreşte ce nu are. De pildă, vreau şi eu o mănuşă aşa cum şi-au imaginat-o fanii lui Michael Jackson, care au postat filmuleţul (prezentat în fotografiile "luate" cu printscreen-ul şi puse sus în stânga) atât pe You Tube, cât şi pe blogul lor: dansdata.blogsome.com

M.J. - luat pe bucăţele...

Glorie! Am aflat, pentru că era la îndemână: este vorba despre articolul lui Patrick Stump, "25 - Michael Jackson", articol inclus, în anul 2008, în "colecţia" de articole "The 100 Greatest Singers of All Times" a revistei "Rolling Stone". Colecţia cu pricina este foarte interesantă, chiar dacă ordinea (adică topul propriu-zis) poate fi discutată şi este discutabilă, nefiind vorba, în ceea ce priveşte interesul nostru, despre locul ocupat de Michael Jackson.

Patrick Stump, care are şi site propriu - patrickstump.com -, este baterist, cântăreţ, "cantautor" mai bine-zis, compozitor, producător şi critic muzical (scrie, periodic, chiar în revista Rolling Stone), dar e cunoscut mai ales ca solist, chitarist, baterist şi, din când în când, pianist al trupei Fall Out Boy. Interesant este faptul că s-a născut în 1984, piesele-cheie luate în discuţie în articol fiind "I Want You Back" (1969 - The Jackson 5), "Billie Jean" (1982), "Man in the Mirror" - solo (1987).

Aşadar, ce zice omul ăsta în articol ? Întâi - merită să fie citit în întregime, apoi - pe bucăţele. În întregime - avem link; şi nici nu durează prea mult, articolul e destul de mititel. Bucăţelele pot fi şi aici. Prima este şi cea la care mă refeream în postarea anterioară (sublinieile îmi aparţin), în care vorbeşte de faptul că Michael Jackson îşi folosea vocea ca un instrument muzical, în cazul de faţă - un instrument de percuţie:

One of the key elements of his style is how he uses his voice as an instrument. His signature grunts - "ugh", "ah" and all that - are rhythmic thing that guitar players or drummers usually do. He's one of the most rhythmic singers ever - Prince emulated James Brown a lot more, but Michael Jackson approximated it more naturally.

A doua se referă la întinderea neobişnuită a "instrumentului muzical" al lui Michael Jackson, vocea:

And he has insane range. I can sing pretty high, but I had to drop "Beat It" a half step when I sang it. He sings this incredibly high note - I think it's a high C or even a high C-sharp, which no one can hit - on "beat It", as well as "Billie Jean" and "Thriller". What people don't realize is that he can go pretty deep too. You hear that on "Burn This Disco Out", on Off the Wall - he goes deep into his range, which blows me away.

Şi, la final (înainte de-şi prezenta cele 10 piese preferate), Patrick Stump zice, în treacăt, câte ceva şi despre faptul că MJ a fost un deschizător de drumuri.

Un alt articol în care Michael Jackson este analizat "pe bucăţele" este cel al lui J. Edward Keyes, "The Essential Playlist", postat la 26 iunie 2009 - tot în Rolling Stone... Dar - despre asta - mai târziu.

Deocamdată - trebuie să constat că arta de a citi e foarte grea şi nu îi este destinată oricărui dobitoc. Şi e vorba de dobitocii de pretutindeni, de data asta - mai ales ai lor. Sau - deşi e greu de crezut - e vorba despre manipulare, cum a tot fost de-a lungul vieţii lui Michael Jackson. Dar de ce să fie simplu, când poate fi complicat? Dar de ce să ştim ceea ce era evident şi arătat tuturor şi să nu batem câmpii? Nu-i pot suspecta de prea multă subtilitate, aşa că e vorba totalmente de prostie. Combinată, evident, cu rea-credinţă, pentru că, dacă n-ar fi aşa, înainte să trăncănească despre ceva - s-ar fi informat.

De câteva zile bune se emit tot felul de aiureli despre aşa-zisul băiat al lui Michael Jackson, Omar Bhatti. Acesta a spus clar şi răspicat că nu e băiatul lui MJ, dar speculaţiile continuă tâmpeşte, de parcă acum ar fi răsărit de niciunde. Or, Jackson însuşi l-a invitat la Neverland, probabil prin 2001, defilând peste tot cu el - iar istoria este foarte simplă. S-a găsit şi se găseşte sub nasul lor (iartă-mi, Doamne, funia din casa...), în broşurica albumului "Invincible": discul îi este dedicat adolescentului afro-norvegian Benjamin Hermansen, înjunghiat mortal de către un grup de neo-nazişti din Oslo, la 26 ianuarie 2001. La vremea aceea, Michael Jackson era deja prieten cu Omar Bhatti, iar Bhatti era, la rândul lui, bun prieten cu Benjamin Hermansen. Clar ca principiul de lucru al celor de Motown... În lipsa altei surse, care nu cred că e greu de găsit, iată citatul exact - şi complet - din Wikipedia:

Invincible is dedicated o the 15 year old Afro-Norwegian boy Benjamin Hermansen who was stabbed to death by a group of neo-Nazis in Oslo on January 26, 2001. The reason for this tribute has partly to do with the fact that the Oslo boy Omar (or Omer) Bhatti and Jackson were close friends, and Bhatti was at the same time a good friend of Benjamin Hermansen. The album was also dedicated to jackson's own parents and grandmother. In the album's booklet, next to the image of a rose, it reads:

Michael Jackson gives "special thanks":
This album is dedicated to Benjamin "Benny" Hermansen. May we continue to remember not to judge man by the color of his skin, but the content of his Character. Benjamin ... we love you ... may you rest in peace.

P.S.: Am mai găsit ceva. Am găsit un articol despre chitariştii care au colaborat cu Michael Jackson, articol postat la adresa guitar.about.com
În plus, un site interesant (poze, filmuleţe, de toate), care îl omagiază: www.saywhatnews.com
fotografia de sus de tot: www.gettyimages.com

Graba...

Cine naiba m-a pus să nu "lipesc" degrabă frun link la ceea ce am citit... ăăăă, cred că ieri ? Despre faptul că Michael Jackson era cântăreţ ritmic, cel mai - dacă se poate spune (şi se poate, pentru că asta se şi spune) şi astfel se explică icnetele, hi-hi-urile şi alte onomatopee: că, asemenea bateriştilor, îi trebuiau "elemente de sprijin" ritmic; că, la baterişti, nu prea ne prindem de chestia asta - dar la el, pentru că îşi folosea vocea exact ca un instrument, ne-am prins (mă rog, noi - mai puţin, pentru că trăim în România şi avem "critici" muzicali români). Fac săpături, tre' să găsesc, că e foarte-foarte interesant şi, evident, important.
Că veni vorba - m-a dezumflat povestea aia cu MTV's 22... eh, e cam varză... şi mai e şi din 1900-toamna... Acum, conform revigorării interesului, poate se mai gândesc băieţii. Altfel, fac multe chestii bune şi emtiviştii lor.

Am găsit ceva care tot cred că e interesant, pe site-ul en.allexperts.com:

Question
Hello Marcus, Has Michael Jackson's voice always been high and soft?
Answer
Good afternoon, Rachel. I hope you had a great day yesturday and an even better day today.

Let me give you another example. Have you ever answered the telephone or spoken on the phone to someone important say an employer, administrator, or the electric company? Did you change your voice or the way you speak for them?

If you haven't, you can't relate... but many people do change the way they speak when they talk to people.

Michael is the same way. If you pay close attention to the way Michael sings (or anyone for that matter) you will realize that his octave range varies from very high to really low. Michael's natural speaking voice is very moderate to low. Males have two sets of vocal cords that allow men to speak in various ranges.

Katherine has a soft speaking voice that was transferred to each of her children, but the males do have a low speaking voice regardless of how they do on interviews and such.
Marcus Lamar Walker

:) Great question! :)

Şi mai sunt destule chestii interesante şi la adresa: popspiracy.blogspot.com, cum este acest exemplu:

Did MJ play any instruments?
I know he did the drums on Morphine and I have seen pics of him with a guitar and piano, but was there anything else?