sâmbătă, august 22, 2009

Ce (ar trebui să) se ştie

... dar se ştie prea puţin către deloc.
Adică, acelaşi banc cu Mihai Viteazul (Michael the Brave, I mean)..., fir-ar să fie. Lista pieselor la care a participat Michael Jackson şi despre care nu se (prea) ştie mare brânză - şi spunând asta dau dovadă de o mare politeţe - este neaşteptat de mare. Pentru ceva care s-a lansat (oficial, pe bune şi de-adevăratelea), ar fi trebuit să se ştie mai mult, doar o piesă - hai două, să se fi pierdut pe drum...

Tell Me I'm Not Dreamin' (Too Good To Be True) - compusă de Jermaine Jackson şi cântată de Jermaine în duet cu Michael. În Wikipedia scrie că piesa a fost inclusă pe albumul lui Jermaine Jackson din 1984 şi ca faţă B a single-ului "Do What You Do" scos pentru acest album. Chiar faţă B fiind, cântecul a fost nominalizat la premiile Grammy din 1985 ("Cea mai bună interpretare R&B a unui duet vocal" - după cum sună premiile la ăştia, ar fi trebuit ca premiul să se numească "Cea mai bună interpretare R&B a unui duet vocal alcătuit din fraţi al căror nume de familie începe cu J"; numai că, nasol Nea Fane, premiul din 1985 a fost înhăţat de James Ingram & Michael McDonald cu "Yah Mo B There").

Cântecul "Tell Me I'm Not Dreamin'" (aici - live, din turneu) a fost inclus în repertoriul trupei The Jacksons pentru Victory Tour - chiar dacă sunetul şi imaginea nu sunt prea strălucite, documentul e valoros.

Despre Rockwell mai vorbirăm - adică despre colaborarea lui Michael (& Jermaine) Jackson la înregistrarea singurului cântec al acestuia - "Somebody's Watching Me"

Piesa "One More Chance" a fost ultimul single lansat de Michael Jackson în timpul vieţii. Culmea este că este a treia piesă cu acest titlu din cariera lui MJ: prima e pe albumul "ABC" (1969-1970) - compusă de "Corporaţia" de la Motown, a doua - pe albumul "Victory" (probabil că este legată de numele lui MJ doar ca backing ceva, ori pentru turneu, căci piesa e compusă de Randy Jackson şi tot Randy e şi solist; în precizările despre album Michael Jackson este trecut ca "voce, percuţie"; înseamnă că aici, deducem că, dacă tot n-a fost "voce", a fost "percuţie", nu?). Piesa despre care vorbim (cea de a treia "One More Chance" adică), compusă special pentru Michael Jackson de Robert Kelly - cunoscut ca R. Kelly - a fost inclusă în albumul "Number Ones (The Michael Jackson Album)", lansat la nivel mondial la 17 noiembrie 2003, iar în Statele Unite la 18 noiembrie 2003 - adică exact în ziua în care a fost devastat Neverland-ul.

Am ajuns la secţiunea Stevie Wonder. O să vorbim noi şi despre lunga sa prietenie cu Michael Jackson (au fost "colegi" de Motown), deocamdată facem doar o mică listă de colaborări existente dar... despre care nu ştie nici naiba:

"You Haven't Done Nothin' "- single (funk) din 1974, pe care Stevie Wonder l-a înregistrat împreună cu The Jackson 5 (background) pentru albumul său, Fulfillingness' First Finale. A fost cel de-al patrulea său "nr.1" la categoria pop, şi cel de-al zecelea "nr.1" la categoria soul, cântecul fiind considerat un puternic manifest politic. Oricum ar fi, sună minunat.

Stevie Wonder feat. Michael Jackson - Get It: single din 1987 pentru albumul "Characters", piesa este prima colaborare dintre cei doi după "I Can't Help It", cântec compus de Stevie Wonder (album Off the Wall, 1979).

"All I Do" - este a doua piesă de pe albumul Hotter than July (1980); a fost compusă în 1966 de Wonder, alături de Clarence Paul şi Morris Broadnax, dar originalul a rămas în "sertarele" de la Motown până în 2002, când a fost lansată, în Marea Britanie, compilaţia "A Cellarful of Motown!". Background-ul piesei este asigurat de Michael Jackson, Eddie Levert şi Betty Wright.

Bonus: în 1987, Stevie Wonder a cântat în duet cu Michael Jackson piesa "Just Good Friends" (albumul Bad); cântecul a fost cântat şi live în duet la Sydney (Australia) când Stevie Wonder a apărut pe neaşteptate în concertul pe care Michael Jackson îl susţinea pe stadionul Parrattama. (en.wikipedia.org)

În sfârşit, o variantă solo a binecunoscutei "The Girl Is Mine" - cântată pe albumul Thriller de Michael Jackson în duet cu Paul McCartney. Aici - nu; ori e demo, ori e "prelucrată", în fine, dincolo de micile probleme de sunet, e prea-ok. Pare, totuşi, demo.

P.S.: de unde am pornit căutările: www.allmichaeljackson.com

vineri, august 21, 2009

Making Michael Jackson's Thriller

Am văzut chiar de două ori "Making Michael Jackson's Thriller" în întregime - e chiar captivant. Apoi am mai pus "în reluare" anumite secvenţe. E interesant de urmărit ceea ce este ne-spus, nezis, necomentat. Imaginile şi sunetele singure spun mult despre o poveste veche de 26 de ani (lansarea ambelor filme a avut loc la 2 decembrie 1983). Şi ăsta a intrat în categoria celor mai mari vânzări "all time", cu peste 9 milioane de hălci. Dar cu You Tube... ar trebui puse la numărătoare şi câte vizionări sunt, deşi ce văz eu la contorul de sub "ecran" nu e impresionant. Date puţine de tot, dar de luat în seamă, sunt şi pe IMDb.

Despre munca la Thriller - the Movie este o poveste interesantă, spusă chiar de protagonişti şi postată pe site-ul VH1, www.vh1.com.

O să trăncănim şi despre filmul acesta, deocmdată amintesc din mers: Michael Jackson purta tricou cu Mickey Mouse la una dintre repetiţiile coregrafice; a acceptat să i se înfăşoare întreg capul cu gips (o mai exista matricea?) pentru realizarea măştilor; i s-au pus lentile de contact care îl usturau (mai ales după ce îi puneau picături împotriva usturimilor); alerga prin sala de repetiţii în timp ce Landis dădea indicaţii ("vă mişcaţi prea repede"); îl ironiza fin pe Landis (Landis: "Unii nu şi-au adus scenariul..." Jackson: "Mai ales regizorul...") - aşa cum şi în "The Unauthorized..." o făcea cu sor-sa şi cu cei din jur (ex: când La Toya a răcnit către cineva să închidă poarta, Michael i-a spus "en passant", abia auzit: "Ce voce iritată ai! Seamănă cu a lui Carol Burnett...")

Lista de bucăţele ale filmului "Making Michael Jackson's Thriller" - hartane aflate pe You Tube - este asta:

partea I -
partea a II-a -
partea a III-a -
partea a IV-a -
partea a V-a -

joi, august 20, 2009

Hello World

Revista Rolling Stone anunţă lansarea unei compilaţii cuprinzând colecţia de albume solo apărute sub sigla Motown. Este vorba despre albumele "Got To Be There" (1972), "Ben" (1972), "Music & Me" (1973), "Forever, Michael" (1975), pe care Michael Jackson le-a înregistrat pe când avea între 13 şi 17 ani. În prezentarea discului, pe care Barry Walters o face în revista pomenită, această colecţie "arată că Motown nu ştia ce trebuie să facă cu un puşti care se poate tângui ca James Brown dar care concurează în faţa fanilor cu Donny Osmond." (Au apărut şi la noi o minicolecţie plus o compilaţie a anilor Motown, Jackson 5 şi Michael Jackson solo. Plus toate albumele lansate oficial de la Off the Wall încoace şi două DVD-uri - concertul de la Bucureşti şi altul din Japonia)

Albumul cuprinde 71 de piese care acoperă o largă paletă: rock'n'roll, funk, balade.

Şi acum, începem să numărăm (foarte interesantă este lista compozitorilor!) - întâi cu albumele "originale":

Albumul "Got To Be There"
1. "Ain't No Sunshine" - Bill Withers (4:09)
2. "I Wanna Be Where You Are" - Leon Ware, T-Bone Ross (3:01)
3. "Girl Don't Take Your Love From Me" - Willie Hutch (3:46)
4. "In Our Small Way" - Beatrice Verdi, Christine Yarian (3:34)
5. "Got to Be There" - Elliot Willensky (3:23)
6. "Rockin' Robin" - Thomas (2:31)
7. "Wings of My Love" - Corporation (3:32)
8. "Maria (You Were the Only One)" - L. Brown, Linda Glover, George Gordy, Allen Story - (3:41)
9. "Love Is Here and Now You're Gone" - Holland-Dozier-Holland (2:51)
10. "You've Got a Friend" - Carole King (4:53)


Albumul "Ben"
1. "Ben" - Don Black, Walter Scharf 2:44
2. "The Greatest Show on Earth" - Mel Larson, Jerry Marcellino 2:48
3. "People Make the World Go Round" - Thom Bell, Linda Creed 3:15
4. "We've Got a Good Thing Going" - The Corporation 2:59
5. "Everybody's Somebody's Fool" - Ace Adams, Lionel Hampton 2:59
6. "My Girl" - Smokey Robinson, Ronald White 3:08
7. "What Goes Around Comes Around" - Levinsky, Stokes, Meyers, Weatherspoon 3:33
8. "In Our Small Way" - Beatrice Verdi, Christine Yarian 3:39
9. "Shoo-Be-Doo-Be-Doo-Da-Day" - Henry Cosby, Sylvia Moy, Stevie Wonder 3:21
10. "You Can Cry on My Shoulder" - Berry Gordy 2:39


Albumul "Music & Me"
1. "With a Child's Heart" - Vicky Basemore, Henry Cosby, Sylvia Moy 3:29
2. "Up Again" - Freddie Perren, Yarian 2:50
3. "All the Things You Are" - Oscar Hammerstein II, Jerome Kern 2:59
4. "Happy" (Love Theme from Lady Sings the Blues) - Michel Legrand, Smokey Robinson 3:25
5. "Too Young" - Sidney Lippman, Sylvia Dee 3:38
6. "Doggin' Around" - Lena Agree 2:52
7. "Johnny Raven" - Billy Page 3:33
8. "Euphoria" - Leon Ware, Hilliard 2:50
9. "Morning Glow" - Stephen Schwartz 3:37
10. "Music and Me" - Mike Cannon, Don Fenceton, Mel Larson, Jerry Marcellino 2:38
(interesant e că pe You Tube este prezentată o altă copertă a albumului...)

Albumul "Forever, Michael"
1. "We're Almost There" - Holland/Holland 3:42
2. "Take Me Back" - Holland/Holland 3:24
3. "One Day in Your Life" - Armand/Brown 4:15
4. "Cinderella Stay Awhile" - Sutton 3:08
5. "We've Got Forever" Willensky 3:10
6. "Just a Little Bit of You" - Holland/Holland 3:10
7. "You Are There" - Brown/Meitzenheimer/Yarian 3:21
8. "Dapper Dan" (freestyle) - D. Fletcher 3:11
9. "Dear Michael" - Davis/Willensky 2:35
10. "I'll Come Home to You" - Perren/Yarian 3:02

Albumul "Hello World" are următoarea listă de piese :
Am aflat ceva: unele piese din albumul "Hello World" sunt de pe albumul din 1984, "Farewell My Summer Love", o compilaţie care cuprinde cântecele nelansate din perioada 1973 - 1975, precum şi de pe albumul "The Original Soul of Michael Jackson" (1987, album despre care se ştiu destul de puţine date - dar de pe care este extrasă piesa "Twenty Five Miles", înregistrată, iniţial, în 1970; linkul de aici e la - probabil - înregistrarea din 1970; cea de la "Hello World" e chiar de pe compilaţia din 2009), iar unele piese din lista asta de 71 apar de două ori, or şti ei de ce.

Am păstrat ordinea listei date de cei de la Rolling Stone, doar am sistematizat puţin - pentru departajarea pieselor care nu apar pe discurile "vechi". E cam varza. Exerciţiu pentru acasă: din lista de mai sus, să se selecteze piesele de pe albumele orginale. Ce rămâne în plus, se numeşte bonus. Încă nu aflarăm (cei de la Rolling Stone probabil că sunt ocupaţi cu acelaşi exerciţiu) de unde sunt bonusurile, că poate e mai interesantă povestea lor...
Excelentă este That's What Love Is Made Of (ah, tromboanele! de pe fundal, ah, tamburina!) piesa este compusă de Smokey Robinson (1964, albumul I Like It Like That) şi e cântată - la linkul ce urmează - de acesta, alături de trupa sa, The Miracles. Da măi, dar ei nu au tromboane, nici tamburină. De ce nu o fi fost lansată - când, pe discuri, apar şi fleacuri? Oricum, de la bun început multe dintre piesele cântate de piciul Michael Jackson nu erau din repertoriul propriu, deci de ce nu o fi fost lansată, repet, bijuterioara asta? Când te gândeşti că, la data presupusă a înregistrării, Michael Jackson avea cam 12 ani - iar Smokey Robinson - 30; Robinson era deja vedetă, compozitor, interpret, lider de grup. Despre el, Michael Jackson scrie în Moonwalk (capitolul I):
"Mi-aduc aminte când am dat prima oară mâna cu Smokey Robinson. Era ca şi când aş fi strâns mâna unui rege. Ochii îmi străluceau privindu-l, îmi amintesc că i-am spus mamei că mâna lui părea căptuşită cu pernuţe moi. Nu te gândeşti niciodată la micile impresii pe care le laşi celorlaţi atunci când eşti tu însuţi o vedetă, dar fanii o fac. Cel puţin eu ştiu că aşa am făcut. Vreau să spun că mă fâţâiam de colo-colo, spunând "Mâna lui e aşa moale". Când mă gândesc acum la faptul acela, pare prostesc, dar mi-a lăsat o impresie puternică. I-am strâns mâna lui Smokey Robinson."
Smokey Robinson a fost prezent la memorialul dedicat lui Michael Jackson, aşa cum a fost şi la înmormântarea lui Paul Williams, a lui David Ruffin, cea a lui Eddie Kendricks, ori a lui Melvin Franklin - adică cea mai mare parte din The Temptations, confraţi de Motown. Despre Smokey Robinson sunt amănunte şi la adresa: www.blackvillage.com

De asemenea, dacă tot au pus pe noul CD piese care n-au apărut pe niciun disc oficial (pentru că, pe înregistrarea de pe You Tube, se aud la final foarte clar pocnetele discului de vinil... prin urmare... - prin urmare, ce?), mă întreb de ce nu au pus şi piesele din perioada pre-Motown, înregistrările din 1968 - mă gândesc la "Big Boy" şi, mai ales, la "You've Changed" - ce am găsit pe You Tube e, totuşi, document... (piesa mea preferată începe de la minutul 3'18") - un vinil care, la data postării, avea 40 de ani. E adevărat că erau acolo toţi fraţii Jackson, dar solist e tot Michael Jackson (la 9 ani şi jumătate) şi, dpdv istoric, merita să fie inclus.

Dublurile sunt către alte filmuleţe, cu acelaşi conţinut - dar făcute ori live, ori în alt mod...
Am găsit: I Wanna Be Where You Are în concert (cu Jackson 5 - plus I Want You Back şi ABC) şi un remix făcut de Dallas Austin (producător, compozitor, orchestrator care a lucrat cu MJ în ultimii ani). Stevie Wonder interpretând People Make The World Go 'Round (înregistrare din vara 2009, se pare); o declaraţie a lui Donny Osmond din vara asta;
Hai să ne mai delectăm şi cu ceva Jackson 5...: "I'll Be There" live de acum 1000000 de ani & "Sugar Daddy"

miercuri, august 19, 2009

Playlist pentru o după-amiază, două... trei... multe...

    Am putea vedea - dessssigur că pe You Tube -, dacă am avea chef, câteva filmuleţe, secvenţe - dar şi un film adevărat. Noi nu facem decât un pic de ordine. Iată despre ce e vorba:
  • un interviu cu Randy Jackson- din 1974 (despre şcoală, despre grup...)
  • interviu cu toţi fraţii Jackson (fără surori), tot din 1974 (de aici s-au inspirat şi Taraborrelli, şi alţii? Că spun ei singuri, fraţii Jackson, destule despre ei înşişi, interviul fiind destul de lung)
  • şi urmarea muzicală - din aceeaşi emisiune (1974)
  • Jackson5 cântă împreună cu Cher (medley, ca să nu spun potpuriu)
  • Jackson 5 pe post de "grup vocal gospel"
  • şi cântând "That's the Way" (aha-aha) - piesa e a celor de la KC & the Sunshine Band
Acum însă urmează filmul. Cafele, floricele, bere-suc-apă, începe:

Moonwalker

este un film foarte bun pentru o seară în care nu e nevoie să-ţi pui mintea pe bigudiuri. În general, nu are nicio noimă - în sensul în care ne aşteptăm la aşa ceva de la un film clasic, fie el şi muzical, numai că Moonwalker nu e clasic-, dar are multe pasaje excelente: personal pun pe locul I "Badder" şi (ex-aequo) dansul lui Michael Jackson în "duet" ("nu e duet - dar ce e? - e balet"/Băieşu) cu Iepurele ("Speed Demon" - aici e partea I, a doua e link-uită la fotografia de mai jos; dansul propriu-zis începe la minutul 4 din partea a doua) plus, evident, "Leave Me Alone" şi "Smooth Criminal". Pentru că You Tube nu poate asigura vizionarea integrală a unui film (mai bine, că poţi face pauză sau poţi vedea "pe sărite"), am cercetat şi am ales o variantă de "serial" cu imagine/sunet de calitate.

Avem:

Episodul 1/12: După generic e un montaj "Man in the Mirror" din mai multe concerte. Apoi se trece uşor prin "bârfele" de presă cu imagini "de acasă" către un speech al preşedintelui Ronald Reagan despre meritele lui Michael Jackson şi începe piesa "Music & Me". Pe un televizor se derulează diferite momente din cariera lui MJ; televizorul devine navă spaţială şi încep Jacksonii 5 "I Want You Back" - piesa e întreruptă brusc, taman la "Oh baby give me one more chance" (7'24");

Episodul 2/12:... dar se reia, totuşi, cu acelaşi vers; iar beneficiem de un televizor - pe care sunt cei cinci fraţi, copii, cântând; urmează fragmente din "ABC", "The Love You Save", "2-4-6-8" (câteva secunde), "Who's Lovin' You", "Ben" şi gata copilăria, trecem la "Dancing Machine" - unde, în faţa televizorului de care ziceam e o roboţică sexy care îi imită dansul, "Blame It on the Boogie", "Shake Your Body (Down to the Ground)", premii, "Rock with You", "Don't Stop 'til You Get Enough", "Can You Feel It", "Human Nature", "Beat It" (pe 4 ecrane), "Thriller", "Billie Jean" (de la gala Motown 25), "State of Shock" - ilustrată de copertele (mă rog, se acceptă şi "coperţi") celor mai importante reviste de pe la ei şi alte bibiluri (mărci poştale, alea-alea, E.T.), "We Are the World", "The Way You Make Me Feel" - partea de dans, unde se aud exclamaţiile dansatorilor - dans întrerupt brusc (7'28");

Episodul 3/12: se reia de unde a rămas, urmând "Dirty Diana" - fragment - pentru ca, de la minutul 1'29" să înceapă minunăţia: Badder, cu puştiul care este chiar un MJ în miniatură (voiam să remarc faptul că, în "Bad"-ul adevărat, Michael Jackson are un gest clar de copil, atunci când, în mijlocul tensiunii ce creşte, îşi şterge gura/nasul cu dosul mâinii, având degetele răşchirate - la minutul 3'05", pe când spune "just watch your mouth";- deştept regizor, că de-aia-l cheamă Martin Scorsese, şi deştept şi cine a acceptat să facă asta; e una din cele mai bune scene din scurt-metrajul plin de scene excelente - mai e una la fel la minutul 4'55", după ce spune "who's bad"; mai trebuie spus că gestul ăsta e prima oară prezent în "Dirty Diana" - regizat de Joe Pytka, dar acolo probabil că e "natural", nu din scenariu; putem specula) - în vreme ce miniaturalul MJ îşi şterge gura ca un om mare (minutul 3'05")... Urmează scena MJ vs fani din curtea studiourilor de filmare - fugăreală, păpuşi, statui vorbitoare, tot tacâmul (7'29");

Episodul 4/12: Michael e hăituit de fani şi începe "Speed Demon" (care a fost compus/scris de Michael Jackson în urma încasării unei amenzi: se grăbea spre studio şi a fost oprit de poliţie; ajuns nervos la studio, Quincy Jones i-a sugerat să-şi exprime "sentimentele" prin muzică...). "Episodul" se termină cu întâlnirea în deşert cu Iepurele... (7'26");

Episodul 5/12: care începe cu duo Rabbit-Jackson (pss-pssst: şi Iepurele e machiat...), continuă cu "Leave Me Alone" şi se termină cu "povestea" din film - cei trei copii şi Michael (7'26");

Episodul 6/12: Cam prea-lunga scenă cu "răul" de Joe Pesci care pune la cale planuri diabolice - dar bine făcută (7'25");

Episodul 7/12: Continuă scena prea-lungă-şi-bine-făcută, cu fugărirea lui MJ de către "ăia răi", care MJ, desigur, îi fentează; către final - primele secvenţe din "Smooth Criminal" - doar partea video pe care o ştim (7'27");

Episodul 8/12: Începe abrupt cu însuşi "Smooth Criminal"-ul: enjoy! (7'24");

Episodul 9/12: Continuă "Smooth Criminal" (zău!), apoi iar poveste: MJ şi cei doi băieţi o caută pe fetiţă, soarta crudă blabla, nimereşte în capcana întinsă de Joe Pesci, parcă ar fi ilustrat ceea ce i s-a întâmplat în ultimii cca 16 ani (şi să nu crezi în premoniţii) - unde mai pui că cei trei copii din film corespund celor trei pe care i-a avut mai târziu, în viaţa reală... (7'27");

Episodul 10/12: "teroarea" continuă, dar MJ se transformă în naiba-ştie-ce, un fel de robot-statuie-monstru-navă-spaţială care, desigur, îl învinge pe my cousin Vinny Pesci; efecte, copiii joacă prost scena despărţirii, în sfârşit - un trotuar normal care ne arată că şi la ei mai sunt străzi pietruite. Pe bordură stau cei trei pici şi trăncănesc (nu le e foame, n-au casă, nu le e somn, nimic) şi la colţul străzii apare MJ, ura - ura (7'25");

Episodul 11/12: Toţi patru se întorc la "Club 30's" în care, de fapt, sunt culisele unei scene de pe un stadion uriaş. Michael Jackson se schimbă din mers şi, pe scenă, cântă "Come Together" - piesa lui favorită din întreg repertoriul Beatles (7'30");

Episodul 12/12: Pentru "credite" e folosit un cor splendid, Ladysmith Black Mambazo (cor din Africa de Sud, folosit şi de Paul Simon pentru albumul "Graceland") care cântă "The Moon is Walking" (supeeer) (7'25").

Luni vorbim cum s-a făcut Moonwalkerul...

marți, august 18, 2009

mesmerize, escapism & Dickens

Anul trecut - la a 50-a aniversare - un fan i-a făcut lui Michael Jackson un cadou: un megamix din cele mai reprezentative piese ale lui.
Anul acesta, familia îi va face cadou, de ziua lui, o înmormântare. A sa.

M-am mesmerizat ascultând muzica lui Michael Jackson, inclusiv perioada Jacksonilor (Five şi simpli). Noroc cu perioada aceea (în care, în treacăt fie zis, a cântat şi o cantitate considerabilă de tâmpenii) care cuprinde şi melodii ceva mai senine - pentru că ajungi să-ţi tai venele în lung. Cum să nu te influenţeze ceea ce cânţi, când o faci zi de zi, ceas de ceas? Când cantitatea de mesaje depresive e mai mare decât numărul melodiilor în total? Când, de foarte tânăr, ai ca text idei de tipul
Sometimes I cry, 'cause I'm confused
Is this a fact of being used
There is no life for me at all
'Cause I give myself at beck and call
Something's soon to come over you
You just can't please the world and yourself
...
The life you're leading is so dangerous
It's so dangerous, dangerous all
The life your leading is so dangerous
Doggone dangerous, dangerous, dangerous
...
 Bless His Soul - The Jacksons,
album Destiny-1978
(www.lyricsdrive.com)
Normal că te influenţează. Zice chiar o vorbă populară că, dacă îi spui copilului de mic că e tâmpit, va ajunge, cu siguranţă, un tâmpit. Dacă îi spui unui sensibil ca Michael Jackson că asta nu e viaţă, că ceva i se va întâmpla etc etc (mai sunt şi alte piese din perioada Jacksons, chiar Five, pline de mesaje depresive, cu adresă clară către Michael Jackson; încă nu m-am documentat în privinţa autorilor textelor, dar bănuiesc că erau făcute cu bune intenţii, să-l "lecuiască" pe Michael de exagerata sa sensibilitate şi prea marea sa implicare în latura artistică a existenţei. Poate că-i cred prea buni, ne-nşelăm adesea. Oricum, terapia a dat roade taman pe dos), e evident că ceva i se va întâmpla. Şi i s-a întâmplat.

D'aia-şi dorea cu ardoare să creadă în miracol(e), în fuga din realitate, de aceea repeta des, foarte des cuvintele "magic", "mesmerize", "escapism", iubea apusul soarelui - feeric, plin de mistere şi taine...; şi de aceea voia să fie Peter Pan (care, ştim, nu era cuminte; atunci de ce ar fi fost Michael Jackson un Peter Pan mototol?) - deşi era mai degrabă un Petit Prince, în vizită pe planeta noastră, prieten cu vulpoiul - remarcând fiecare că nimic nu-i perfect pe planeta celuilalt - şi care aveau nevoie să fie apprivoisés...

Citesc cartea lui Randy Taraborrelli (www.sfin.ro) - sunt la perioada dickensiană, când Michael era bătut crunt de tat-su. Deocamdată cartea lui Taraborrelli doar dublează Moonwalk-ul lui Michael Jackson, cu numai câteva amănunte în plus şi insistent centrată pe duritatea tatălui. E de discutat căci, cu toate că e oribil ce a făcut Joseph Jackson, poate are circumstanţe atenuante: nouă copii (nu chiar cuminţi), muncă în două ture, bani puţini, spaţiu mic, el - Joseph Jackson - a fost crescut la fel: dur, foarte dur.

Dacă Michael n-ar fi fost atât de sensibil, nu s-ar fi aflat despre aceste atrocităţi. Şi n-aş spune că mama, Katherine Jackson, a procedat prea bine; o singură dată, zice în carte/cărţi, că a intervenit. În rest, când erau cele mai cumplite bătăi - părea că nu e acasă... Dar asta e doar ce ni se spune, să nu-i judecăm noi pe alţii când doar ei ştiu cel mai bine ce a fost.

Pe de altă parte, dacă nu erau toate aceste evenimente înlănţuite astfel, poate nu mai exista niciun Michael Jackson în lumea artistică. Ar fi fost, probabil, un oarecare. Habar n-am, pentru că talentul tot ar fi dat pe-afară.

În legătură cu cartea asta, am găsit o cronică scrisă de un muzician şi publicată în The Washington Post la 4 august 2009; cred că merită să citim ce spune (mai ales finalul, pe care l-am bolduit). Mi se pare foarte bună şi, într-un fel, cam pune punctul pe i: se ştia totul despre Michael Jackson, dar se ştia doar ceea ce voia el să se ştie; în rest au fost doar speculaţii şi invenţii. Rezultatul e că, de fapt (cum am tot spus şi eu pe-aici), nu se ştia mai nimic despre el, iar o carte ca cea a lui Randy Taraborrelli nu aduce nimic în plus; singura soluţie este doar ficţiunea (dar, mă gândesc, nu cum au făcut până acum în ceea ce-l priveşte pe MJ). Deştept acest Justin Moyer, jos pălăria: un muzician îi surclasează pe jurnalişti (chiar americani fiind).
Michael Jackson, Revisited but Not Revealed
By Justin Moyer

Did the great flood of words unleashed in the 40 days and 40 nights since the passing of the King of Pop offer new insight into this legend, this plastic surgery disaster, this voice of a generation, this drug-addled man-child? Or was the eulogizing without point or purpose, a rehash of the same stale gossip and well-known stories just to fill airtime and column inches?

Michael Jackson, dead at 50, demands a new vocabulary. If Greil Marcus can make Bob Dylan the standard-bearer of American myth in "Invisible Republic" and Nick Tosches can make Jerry Lee Lewis a Gothic antihero in his unforgettable "Hellfire," the rock bio can transcend mere reportage. What writer will now sit down, set aside armchair psychobabble and offer up a real Michael Jackson?

Certainly not J. Randy Taraborrelli, who offers this quickly updated version of his 1991 biography as a stand-in for a fresh look at one of the 20th century's greatest entertainers. (The book was updated in 2003 and again in 2004.) A young R&B fanatic who blossomed into a serial celebrity biographer, Taraborrelli met MJ in 1970 when the Jackson 5 was still brushing the dust of Gary, Ind., from the lapels of its matching "lime green vest suits." "The Magic, the Madness, the Whole Story" takes us through the ABCs of Jackson's life that, after last month's orgy of remembrance, are as familiar as "1-2-3": abuse at the hands of a domineering father; fame and fortune at age 10; first rhinoplasty; "Off the Wall"; second rhinoplasty; "Thriller"; Bubbles the chimp; Brooke Shields and Emmanuel Lewis; rumors of homosexuality; "Bad"; Neverland; Lisa Marie; Debbie Rowe; Prince Michael I; rumors of pedophilia; dwindling record sales; arrest for pedophilia; and fatal slide into prescription drug addiction and general quadrillionaire weirdness including, but not limited to, wearing surgical masks in public and consenting to eighth months of interviews with British journalist Martin Bashir.

Taraborrelli plays Virgil on the Gloved One's Dantean descent, armed with an enthusiasm for all things Jackson but ill-served by clunky prose. "It is obviously a tragic turn of events if Michael Jackson is being targeted with untrue allegations of child-molestation," he writes in the present tense about the world's most famous dead man. If a publisher slaps 20 pages on to the end of an 18-year-old book and rushes out an "updated edition" less than six weeks after its subject expires, can't a reader expect . . . well . . . the edition to be updated?

Still, one can fault Taraborrelli's prose and his publisher's motives, but not his access. As trusted by the mercurial Jackson clan as a reporter can be, the author covered the family from the Nixon to the George W. Bush administrations, documenting every startling triumph and tawdry personal misstep. Taraborrelli relies on lesser, often unnamed players -- music producers, Neverland employees and older brother Jermaine -- to dish dirt, but his own innumerable interviews with Motown's first family lend "Magic" credibility. "I clearly remember the day I wrote 'Michael Jackson Turns 21,' " Taraborrelli boasts. "Then, there was 'Michael Jackson Turns 25' . . . 'Michael Jackson Turns 30.' " If this is hubris, at least it offers relief from watching every reporter who'd ever talked to someone who'd heard of someone who'd interviewed Michael Jackson jockey for five minutes on CNN.

But what good is access to an icon if that icon brazenly manipulates the media, and what good are exclusive interviews that provide no real insight? Jackson's otherworldly sexual energy, more than his singing, dancing and songwriting, propelled him to stardom. Fairly or unfairly, what went on under the sheets he shared with pre-adolescent pals overshadows the cultural touchstones of "Motown 25" and "Beat It." If a four-decade media frenzy and a Santa Barbara district attorney can't tell us why Jackson toyed with gender and slept with young boys, can we really know anything about him? Competent reporting at the borders of this mystery isn't enough -- Taraborrelli needs a scoop, a thesis or some hook to hang his narrative on. Anything less is a failure of imagination, and imagination is exactly what this slightly updated biography lacks.

Jackson "never seems able to connect the dots of unfolding misery back to his own impulsive actions and questionable judgment," Taraborrelli realizes -- too late to turn it into a theme. By the time the author enters Neverland after Jackson's death to stare into the "Man in the Mirror's" mirror and find only himself -- a mawkish attempt to understand "poor Michael Jackson" -- it's hard to care what lesson he's supposed to be learning.

Don DeLillo looked at the Kennedy assassination and gave us "Libra," a nuanced masterpiece that shunned mere protagonists and antagonists to portray conspiracy as incompetence; Curtis Sittenfeld looked at Laura Bush and gave us "American Wife", an unexpectedly gentle depiction of a flawed woman married to a flawed man who had history thrust upon him. These are fictions, but maybe fiction is what the oft-told, unbelievable, unforgettable story of Michael Jackson demands. On his own, he remains shrouded, moonwalking in silhouette.

Moyer is a musician and recording engineer in Washington.
www.washingtonpost.com
După ce am citit articolele din Daily Mail (link la una din fotografiile de mai sus) - e adevărat că e o fiţuică, dar autorul ar fi reprezentat o garanţie, într-o oarecare măsură, că ar avea ceva obraz - îi doresc acestui "honest Iago" Taraborrelli ceea ce binemerită. Absolut tot ceea ce binemerită. Şi acum mănâncă o pâine bună de pe urma...? Chiar atât de mare e disperarea pentru bani-statut-bunăstare? Adică: ăsta n-a realizat nimic toată viaţa lui, nimic din mintea sau cu mâinile sale, a trăit numai din realizările altora şi, aşa cum au făcut şi alţii, a mai dat şi el cu piatra când nu l-a întrebat nimeni. Din câte am înţeles, articolele sunt extrase din carte - aşa că m-am lămurit şi cu asta. Da' mergem înainte... şi cu nădejdea că, până la urmă (avem dovezi că întotdeauna aşa s-a întâmplat) va primi şi el, ca şi alţii, ceea ce merită; mi-aş dori să şi priceapă de ce, când va veni momentul. În acest sens, am găsit un articol foarte interesant, despre natura diabolică a cuvintelor - pe site-ul www.accessmylibrary.com, la secţiunea "Journal of Evolutionary Psychology". Un eseu despre care poate o să vorbim (are alte tendinţe, dar e de luat în seamă).

alt articol - Michael Jackson Obit, the Backstory / By Matt Schudel | June 26, 2009; 10:44 AM ET

http://voices.washingtonpost.com/postmortem/2009/06/michael_jackson_obit_the_backs.html

P.S.: culmea e că a mesmeriza nu e în dexul online, în vreme ce în dexul din 1998 e doar cuvântul mesmerism (= "teoria magnetismului animal" - nasol context), dar e în dicţionarul englez-român scos de Andrei Bantaş (Teora, 1998): mesmerize = 1. a hipnotiza, a mesmeriza; 2. a fascina, a fermeca, a încânta - aşa că-mi pot permite să-l folosesc, chiar cu licenţă pohetică...

Am postat - cu data de duminică, pentru că atunci am început textul - partea de păreri proprii şi nu numai despre We Are the World.

luni, august 17, 2009

Jackson - Bob cu Bob...

"Când cântă, o face cu o voce îngerească. Când îşi mişcă picioarele, îl poţi vedea pe Dumnezeu dansând".
Bob Geldof
(prezentându-l pe Jackson la ediţia din 1996 a BRIT Awards)

Poate că nu i s-a dat în bobi cum trebuie, dar Michael Jackson tot s-a întâlnit cu doi dintre Bobii importanţi ai muzicii contemporane: Bob Dylan şi Bob Geldof.

Încep cu Bob Geldof, pentru că este cel care cu adevărat s-a întâlnit cu Michael Jackson - şi nu doar o dată (mă rog, se părea că ar fi trebuit ca MJ să se re-întâlnească şi cu Bob Dylan prin 2006, dar a rămas doar zvonul). Bob Geldof, un tip minunat, a fost în România prin 1980, cu trupa lui de atunci - The Boomtown Rats. A susţinut câteva concerte la Polivalentă, cu miliţia de jur-împrejurul scenei, primul spectacol fiind întrerupt vreme de mai bine de jumătate de oră din cauza publicului care era să declanşeze o răzmeriţă în toată regula. Până la urmă Geldof a ieşit la parlamentări cu miliţienii, le-a promis că toată lumea va fi cuminte şi concertul a mers bine până la capăt. Nu mai ţin minte câte concerte au avut în total, parcă patru - eu am fost la două. Or fi fost două cu totul? - nu cred, pentru că între concertele din zile diferite, Bob Geldof şi-a exprimat dorinţa de a vizita locuri interesante din Bucureşti. A fost la Patriarhie, şi-a cumpărat diferite cărţi şi icoane de acolo, s-a arătat foarte interesat de istorie şi religie ortodoxă (ca să aibă ce uita între timp). Zvonul (pe care-l cred, pentru că sursele sunt şi cele care l-au fotografiat pe Geldof la Patriarhie) este că Boomtown Rats, în vogă la vremea aceea, au venit în România nu pentru bani, ci pentru... cherestea - România intrase deja în era tacâmuri-fărăcurentelectric-salamcusoia-frig, bani oha, dar cherestea aveam destulă şi un om deştept ştie că asta înseamnă, de fapt, bani. Geldof s-a dovedit întotdeauna a fi o minte strălucită şi, după cum se va vedea din al doilea articol (cel din Times), este şi un înţelept.

În The Guardian a apărut, la 26 iunie 2009, un articol în care Bob Geldof îl omagiază pe Michael Jackson. Articolul este semnat de Mark Sweney

Bob Geldof pays tribute to We Are the World co-writer Michael Jackson as he unveils Band Aid-style musical coalition
guardian.co.uk, Friday 26 June 2009 12.54 BST

Bob Geldof, who collaborated with Michael Jackson on the 1985 Live Aid song We Are The World, paid tribute to the deceased pop star today as he unveiled a musical coalition that will record a new version of Midnight Oil's Beds are Burning as part of a global campaign to tackle climate change.

Geldof will work with artists including Duran Duran on the initiative, unveiled at the Cannes Lions International Advertising Festival. The plan to record a new version of Beds are Burning marks the launch of former UN secretary general Kofi Annan's Campaign for Climate Justice to raise awareness of the disproportionate affect of global warming on the world's poorest communities.

The campaign's aim is to galvanise the global public to put pressure on world leaders to take stringent climate change measures at the critical United Nations summit in Copenhagen in December to secure a new treaty to replace the Kyoto protocol.

One feature of the campaign will be a We Are The World-style collaborative single, featuring artists including Geldof, Duran Duran and actress Milla Jovovich, recording a reworded version of Midnight Oil's 1987 protest song Beds are Burning. The Australian band has reworked some of the lyrics to make it directly relevant to the climate change issue.

The single will be released as a free music download from September both to raise awareness and act as a "giant digital petition" by those who download it.

Geldof identified the similarities between Annan's cause and the Live Aid initiative to help tackle African famine and poverty that he masterminded in the 1980s. African nations will be disproportionately affected by climate change.

He began his comments today by paying tribute to Jackson, co-writer of We Are The World, who died of a suspected heart attack in Los Angeles late yesterday.
"Firstly, my condolences and sympathy go to Michael Jackson's family," Geldof said. "Twenty five years ago I asked Michael to write a song – We are the World along with Lionel [Ritchie] and Quincy [Jones] – and [today]reminds me what he achieved for poor people of the world and what he achieved musically."

(The Los Angeles-based music manager Ken Kragen later took issue with Bob Geldof's claim to have commissioned We Are The World. Involving Michael Jackson was, he said, the idea of musician Quincy Jones. Kragen's account appears in a footnote at the end of this piece.)

Annan added: "The poorer and least developed nations will be hit hardest by the impact of climate change. [The Copenhagen deal] must be based on climate justice… polluters must pay."

David Jones, the global chief executive of advertising agency network Havas Worldwide, also unveiled the global strapline for the campaign in Cannes today — "Tck Tck Tck".

Jones said that the line was a digital version the word "tick" and represented the countdown of a clock ticking in the battle against climate change.

The strapline features in a "dogtag"-style logo in different colours and first appeared today in advertising in copies of USA Today being distributed at Cannes.

He added that the "Tck Tck Tck" logo is being made available as a digital download in the hope that consumers might latch onto it in the same way as they did for cyclist Lance Armstrong's famous yellow "Live Strong" cancer awareness wrist bands, which proved a global success.

A second, and equally important, aim is to convince the world's advertisers to give up a small part of their global TV, press and digital campaigns to feature the logo

"The great thing about [backing] this in a recession is that it is free. If just 1% to 2% of the world's advertisers did this over the next six months it would be the biggest campaign of the year," said Jones.

• This footnote was appended to this article on 29 June 2009, extracted from a letter received from music manager Ken Kragen in Los Angeles. Of Michael Jackson's role in writing We Are The World, he says: "I received a call from Harry Belafonte on 23 December 1985 saying that he was upset that more black artists were not involved with Bob Geldof's Do They Know It's Christmas and suggesting we do a concert with the many African American Artists (Michael Jackson, Lionel Richie, Prince, etc) who were dominating the US record charts and raise money for the same cause - African Relief - that Geldof's project was targeting. I responded that we should take our inspiration from Do They Know It's Christmas, and do a song with the top US artists, black and white.

"Belafonte agreed so I immediately drove over to the house of my then client, Lionel Richie, and discussed the project with him. He was totally receptive and we discussed bringing Stevie Wonder in to write the song with Lionel. We tried to reach Stevie all night with no luck but in the meantime I got my other clients Kenny Rogers, Kim Carnes and Lindsey Buckingham on board to perform and reached Quincy Jones just as he was boarding a plane for Christmas vacation in Hawaii. Quincy said we should involve Michael Jackson and called back within minutes saying he'd talked to Michael and he not only wanted to perform on the record but also write the song with Stevie and Lionel.

"Stevie agreed and then promptly disappeared (he went off to Philadelphia for a month but no one knew where he was). So with considerable push from Quincy, Lionel and Michael eventually got down to writing the song, completing it just in time for the demo session where we made the tapes for the artists I had been able to line up to sing. I invited Bob Geldof to come to Los Angeles to participate in the recording and he and I became friends during that period."



Un alt articol este cel din Time - www.time.com.

"Michael Jackson era cântăreţ pop; n-a inventat penicilina -
 dar când i s-a cerut să ajute, a făcut-o."

Unul dintre cele mai omeneşti şi fireşti discursuri. Bob Geldof povesteşte, pe scurt, incidentul de la gala BRIT Awards din 1996, când - în timp ce Michael Jackson cânta "Earth Song"-, numitul Jarvis Cocker (uite că a intrat şi ăsta în istorie) a protestat într-un mod îndeajuns de indecent. Jackson nu a înţeles de ce lumea a început să râdă şi, povesteşte Bob Geldof: "m-a sunat la trei dimineaţa să mă întrebe ce s-a întâmplat. I-am spus doar 'du-te la culcare; nu-ţi face griji'. 'Earth Song' era cam prea 'buricul pământului', dar era, totuşi, un cântec excelent. El era cântăreţ pop; n-a inventat penicilina. Dar la ce să te aştepţi când ai un copil care n-a fost niciodată la şcoală şi apoi a fost împins în existenţa asta nebună? Piesa mea favorită este 'Don't Stop 'Til You Get Enough', dar cea mai importantă este 'We Are the World'. Nu m-am omorât niciodată după cântecul ăsta, dar la vremea aceea majoritatea americanilor habar n-avea unde se află Africa. Nu cred că Michael înţelegea care sunt problemele, cele politice şi economice; nu-l interesau, dar când i s-a cerut ajutorul, a făcut-o".

Că greşeşte când spune că Jackson n-a fost la şcoală (şi încă "niciodată") - la urma-urmei prea puţin importă. Şi să spui că e cântăreţ pop - nu se leagă. Doar cântăreţ? Şi pop - poate doar în înţelesul de popular(itate), altfel - batem câmpii cu graţie. Dar ceea ce vrea să spună Geldof este legat de veşnica hărţuială la care era supus Jackson, aşa că s-a exprimat pe scurt, mă gândesc, drept pentru care îi acordăm certificatul de bună-credinţă şi, în acest sens, mi se par bune de pus pe un poster afirmaţiile: "He was a pop singer; he hadn't invented penicillin" şi "when he was asked to help, he did" .
(Time e partener CNN)

Remembering Michael
Bob Geldof

I remember when I presented him with an award at the Brits in London, and I was reading the script, and I just couldn't get through all the encomiums, so I stopped. And then he performed "Earth Song" and Jarvis Cocker* got up and did his thing. Michael didn't understand why people had been laughing. He rang me at 3 in the morning to ask about it. I just told him "Go to bed; don't worry." "Earth Song" was a little hubristic, but it was still a cool song. He was a pop singer; he hadn't invented penicillin. But what do you expect when you have a kid who never went to school, and then he was thrust into this mad existence? My favorite track is "Don't Stop 'Til You Get Enough," but the most important is "We Are the World." I was never that crazy about the song, but at the time most Americans didn't know where Africa was. I don't think Michael understood the issues, the politics and economics; it didn't interest him, but when he was asked to help, he did.
________________________

* - In 1996, Michael Jackson was given a special Artist of a Generation award. At the ceremony he accompanied his single "Earth Song" with a stage show, with Jackson as a Christ-like figure surrounded by children. Jarvis Cocker, of the band Pulp, mounted the stage in protest of the performance. Cocker ran across the stage, lifting his shirt and pointing his (clothed) bottom in Jackson's direction. Cocker was subsequently questioned by the police on suspicion of causing injury towards three of the children in Jackson's performance, although no criminal proceedings followed. "Earth Song", by that point, had become Jackson's biggest hit in the UK, spending six weeks at the top of the chart. (en.wikipedia.org)

sectiunea MJ in Time: http://www.time.com/time/specials/michael-jackson

Un articol interesant despre şi cu Bob Geldof este şi pe site-ul săptămânalului în limba română ce apare în Grecia - Curierul Atenei, articol din aprilie 2006.

BOB DYLAN

Ceea ce este postat mai jos (linkul către original e la titlu) reprezintă, de fapt, o povestire subiectivă a "Making of"-ului piesei "We Are the World", film prezentat de Jane Fonda. Întrucât abia bibilesc la povestirea proprie a filmului - sunt minunate momentele de repetiţii, demo-ul făcut de Michael Jackson, atmosfera din studio şi felul cum lucrează un uriaş cum este Quincy Jones - las întreagă povestea de mai jos cu precizarea că întâlnirea dintre Bob Dylan şi Michael Jackson s-a petrecut doar prin faptul că au respirat acelaşi aer din studioul de întregistrări. Alte semnalmente - niente...

WHEN BOB MET MICHAEL JACKSON . . .
Michael Gray

I meant to post this item weeks ago, when it might have claimed some vicarious topicality, but because it comes from the manuscript version of the book John Bauldie and I co-edited, All Across the Telegraph: A Bob Dylan Handbook, London: Sidgwick & Jackson, 1987, it's on my computer in a very old version of Word - it had started out on the green pastures of Amstrad Locoscript - but I couldn't access it until last night, when a visiting younger member of the family spent about ten seconds at my keyboard retrieving it for me. So. Almost as interesting as the preposterous story the article tells is the now-ancient nature of the technology described early on:

DYLAN & THE MAKING OF USA-FOR-AFRICA
by John Bauldie*
revised from an article originally published in issue no. 20 of fanzine The Telegraph

Having been stunned by the Ethiopian situation and impressed by the efforts of Band Aid, the man for whom Bob Dylan played harmonica on his first-ever venture into a professional recording studio (June 1961) - Harry Belafonte - is determined to get something going in America too. He asks manager Ken Kragen for advice, and Kragen, predictably, suggests a record. Kragen used to manage the late Harry Chapin, himself a crusader against world hunger. Now, in addition to Belafonte, Kragen manages wealthy Lionel Richie and fabulously wealthy Kenny Rogers (and therefore has a bob or two himself). Kragen puts the idea to Rogers and Richie, and both are keen to respond. The ball is rolling. By January 22nd, 1985, the song that is needed has been written, but not yet polished up, by Richie and Michael Jackson, and arrangements have been made to get something down on tape.

On January 22nd, then, in Kenny Rogers' Lion Share Recording Studio on Beverly Boulevard, there is a recording session to get the basic instrumental track down. They have six takes. When the backing is to producer Quincy Jones' satisfaction, Michael Jackson and Lionel Richie have to add a guide lead vocal. The idea then is to duplicate this onto fifty cassettes, to be sent out to the invited potential performers, so that they'll be familiar with the song before the upcoming main recording-session.

On this guide-version, the lyrics aren't finished. "There's a chance we're taking/We're taking our own lives" is causing some worries. The second line sounds suicidal, the first self-congratulatory. Richie changes the second "taking" to "saving", while Jones comes up with "There's a choice we're making." This version of the song also has a chorus of gobbledegook: "sha-lum, sha-lingay." But by 1.30am this demo is wrapped up. Two days later, the fifty cassettes are sent out to all the artists by Federal Express, which provides its delivery services free. With each cassette is a letter from Quincy Jones addressed to 'My Fellow Artists': "The cassettes are numbered, and I can't express how important it is not to let this material out of your hands. Please do not make copies, and return this cassette the night of the 28th. In the years to come, when your children ask 'What did Mommy and Daddy do for the war against world famine?' you can say proudly that this was your contribution."

On January 25th there is an administrative meeting, with Kragen as concerned as Jones had been to stress the need for absolute secrecy: "The single most damaging piece of information is where we're doing this. If that shows up anywhere we've got a chaotic situation that could totally destroy the project. The moment a Prince, a Michael Jackson, a Bob Dylan - I guarantee you! - drives up and sees a mob around that studio, he will never come in."

Secrecy is ensured, and Bob Dylan does come in. He arrives pretty early, soon after nine o'clock, on the evening of January 28th. Michael Jackson, Billy Joel and Ray Charles are there already: "Bob Dylan slouches in, stone-faced, and sits down in the seat closest to the door." He has just walked under Quincy Jones' sign which reads 'Please Check Your Egos At The Door'. The session is at the A& M studios, across the road from the Shrine Auditorium, where the American Music Awards ceremony is being held the same night but is due to finish at 10pm. Jones hopes to get things started soon after 11.

Few seem to have noticed the irony of tables in Studio B groaning with $15,000-worth of roast beef, tortellini, imported cheeses, fruit and delicacies: provided free by Someone's In The Kitchen Catering, but somewhat incongruous in the circumstances. As more and more people arrive, the studio gets noisier and Dylan is not allowed to sit silent for long: "Bruce Springsteen arrives with no entourage, no bodyguards. He simply parked his rented car across the street from the studio, breezed by security and entered the control room, where he's smothered in giggles and hugs by the Pointer Sisters. He hugs Dylan..."

After suffering the Springsteen hug perhaps Bob finds the Diana Ross hug more comfortable. Perhaps not: "From a dramatic dipping hug with Quincy, Diana jumps into 'Bobby' Dylan's lap for a few minutes..." Some time after 11pm, the recording begins - choruses first, so that none of the egoless stars will walk out if they find that vocal arranger Tom Bahler hasn't given them a solo vocal line in the verses. Each performer has been allocated a particular place to stand. Each name is on a piece of silver gaffer-tape on the risers. Egoless Diana Ross has been carefully allocated a place in the middle of the front row, between Michael Jackson and Stevie Wonder.

On the other side of Michael Jackson - between him and Paul Simon - is a space marked 'Prince'. He never shows. He'd offered to play a steaming guitar part, but was asked to do the same as everybody else. ("Fuck him. What is he? A creep" - Bob Geldof.) After several takes of the chorus, a break is announced and the company makes for the roast beef. Video screens replay the session-so-far. LaToya Jackson (one of Michael's sisters) checks her yellow head-band and make-up. Diana Ross checks everybody's make-up. Stevie Wonder remains unimpressed. Dylan is with Paul Simon but is confronted by Billy Joel and fiancée Christie Brinkley, who looks star-struck. She begins to babble about a new scheme - Fashion For Africa: models and designers pooling their talents to relieve world hunger. Unfortunately Billy Joel is not star-struck, and hugs Dylan.

At one in the morning, the chorus reconvenes: but there's a problem with the "sha-lum, sha-lingay" line. Stevie Wonder has had an idea. Instead of "sha-lum, sha-lingay", why not a line in Swahili? Waylon Jennings figures that no good ole boy ever sang in Swahili and leaves the studio, never to return. Bob Geldof points out that Ethiopians don't speak Swahili (more properly, they don't speak KiSwahili). Michael Jackson votes to keep the "sha-lum sha-lingay" line. But then he would, wouldn't he?: he wrote the line in the first place. It is tried out again, but a secret and subversive coalition is forming between Paul Simon and Al Jarreau. Cyndi Lauper wants to join in. She's not sure what a subversive coalition is but it sounds like fun - specially with Al Jarreau. The manifesto is to find something meaningful to sing, preferably in English. Jarreau soon produces a meaningful new line: "One world, our world."

Michael Jackson is stunned. He never knew that songs could be so meaningful. Nothing he ever wrote made as much sense as this new Jarreau line. But the new line's main champion becomes Cyndi Lauper, who recognises the line's depth and message: "That's right! Aint what we're doing trying to unite the world?"

Stevie Wonder begins to sulk. Tina Turner says she prefers "sha-lum, sha-lingay" anytime. The song is eventually tried with the Jarreau line, though by this time it too has been substantially changed. Now it's "One world, our children," which Quincy Jones thinks is the best line yet. There is no information on who came up with it. Perhaps it was Quincy. To relieve his frustrations at not being allowed to sing in KiSwahili, Stevie Wonder suddenly breaks into 'The Banana Boat Song'. (This is all true.) There is later speculation that this was "a sudden tribute to Harry Belafonte, who had first suggested this benefit recording-session." 'The Banana Boat Song' proves much more popular than "One world, our children" and the whole chorus defects to singing "Day-o! Day-o!". . . Stevie Wonder cheers up.

Meanwhile Bob Geldof "draws a map of Africa on a piece of sheet music" to explain to Bruce Springsteen "the logistical difficulties" of famine relief, while Willie Nelson explains to Dylan the logistical difficulties of golf: "...Nelson asks Bob Dylan if he plays golf. Dylan, slightly amused, replies 'No, I've heard you had to study it.' Says Willie - who has become obsessed with the game - 'You can't think of hardly anything else.'" Huey Lewis joins in this discussion with an echoing enthusiasm. Dylan remains polite. He and Willie exchange 'phone-numbers and tentatively plan to meet in Hawaii during school spring break with the kids, to start working on material for a mooted joint album.

(Perhaps at this point Willie mentions that the song Bob keeps calling 'When I Think Of Her' is actually called 'Why Do I Have To Choose?' Perhaps he asks Bob why he dropped it from the '84 tour set. Perhaps he also asks why Bob accidentally took the composer-credit for 'Angel Flying Too Close To The Ground', on the B-side of the 'Union Sundown' single.) Willie Nelson is looking cleaner and smarter than anyone has ever seen him look before. He looks ten years younger and would pass for 62. Bob Dylan also looks fairly well-groomed, in a smart soft-leather black bomber jacket and a light-&-dark grey-checked shirt which could have come from Next For Men. Photographs are taken.

Between three and four in the morning, soloists start getting organised. Stevie Wonder introduces two Ethiopian women to the performers. Things proceed slowly. "Where's Bobby Dylan?" yells Quincy. "Let's get Bobby in here." It is 5.30am. Dylan is taken to Stevie Wonder for a rehearsal of his solo lines: (ahem: "There's a choice we're making/We're saving our own lives/It's true, we'll make a better day just you and me.") Stevie wants Dylan to sound like Dylan.

"Dylan is tentative. Stevie is doing a better 'Dylan' than Dylan - more whining exaggeration - and explains, 'Do it more like this'. After twenty minutes of coaching from Wonder, Dylan approaches the microphone. He barely manages a mumble. Lionel clears almost everyone out. With each successive take, Dylan gets stronger - more like himself. He asks Stevie to play the piano behind him. Quincy rushes in after the take. 'That's it. That's it. That's the statement.' Dylan, unconvinced, mutters 'That wasn't any good.' Lionel tells him: 'Trust me.' As Quincy gives him a bear hug" [of course] "and whispers 'It's great.' Dylan finally smiles. 'Well, if you say so.'"

At exactly 5.57am, Dylan's lines are played back over the monitors. Lionel Richie falls flat on his back, eyes closed, then dances awhile, waving his ladies' Reebok aerobic shoes in the air. The shoes have been manufactured in Bury, England, home of The Telegraph. One world. "Soon after, Al Jarreau corners Dylan by the piano. He's choked up. 'Bobby', Jarreau says, holding back tears, 'in my own stupid way I just want to tell you I love you.' Dylan slinks away without even looking at him. Jarreau walks to the door of the studio, looks back at Dylan, cries 'My idol,' bursts into tears and leaves."

Then Bruce Springsteen finally moves forward to record his solo: "'You sounded fantastic, Dylan,' he calls to Bob as he steps to the mike. Dylan leans against the wall to watch Bruce work..." Springsteen produces a flawless first take, and it's time to leave. Dylan, who slunk away from Al Jarreau possibly fearing another hug, cannot evade a block tackle by linebacker Bette Midler. Midler, whose earlier attempts at seducing Dylan were reported in The Sun in November 1982, you'll remember (in caseyou don't, they were unsuccessful: "I got close...a couple of first bases in the front seat of his Cadillac"), is as determined as anyone to hug Bobby. This time her determination proves irresistible: "Bette Midler hugs Dylan, tells him 'Goodnight, dearest.'" By eight o'clock everyone is on the way home. 'We Are The World' is in the can. Some weeks later a bruised and thoroughly hugged Bob Dylan appears, improbably enough, on millions of television screens in 1985 pop music programmes all over the western world.

* This article has been almost entirely winkled out of a thorough account of the relevant events by freelance writer David Breskin in Life in April 1985, plus a tiny bit from the We Are The World book, Perigree Books, USA, 1985. I hope this explains why some paragraphs appear in quotation marks.

Name: Michael Gray
Location: France

English writer, critic, broadcaster and performer of one-man-show/talk-with-music live gigs. Specialist subjects Bob Dylan's work, rock'n'roll, some pre-war blues and travel. Author of a biography of Frank Zappa (1985, 1992, 1993, 2003 & 2007), co-author of THE ELVIS ATLAS: A Journey Through Elvis Presley's America (1996), co-editor of ALL ACROSS THE TELEGRAPH: A Bob Dylan Handbook (1987), author of SONG & DANCE MAN: The Art Of Bob Dylan (1972), THE ART OF BOB DYLAN: Song & Dance Man (1981), SONG & DANCE MAN III: The Art Of Bob Dylan (1999/2000), THE BOB DYLAN ENCYCLOPEDIA (2006; paperback 17 July 2008 in the UK & US) and HAND ME MY TRAVELIN' SHOES: In Search Of Blind Willie McTell (UK hardback Bloomsbury, July 2007. UK paperback October 2008. US hardback Chicago Review Press, September 1, 2009). But would anyone notice if I substituted a completely different blurb? - Tuesday, August 04, 2009
sursa: bobdylanencyclopedia.blogspot.com

ştire: http://news.softpedia.com/news/Michael-Jackson-to-Sing-with-Bob-Dylan-27633.shtml
şi răspuns ca nu: http://visionsofdylan.co.uk/2009/07/08/when-michael-jackson-almost-sang-with-bob-dylan/

analiză/comparaţie BD si MJ: http://www.blackshadow.com.au/2009/06/why-michael-jackson-will-be-remembered-as-greater-than-dylan/

Abonați-vă la: Postări (Atom)

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails