
"Pentru el, basul era cel mai important instrument. Mereu făcea referiri la felul melodios în care Paul McCartney cânta cu Beatles, la rolul de prim-plan jucat de James Jamerson în cadrul Motown sau la mâna stângă a lui Stevie Wonder".
Şi drumul parcurs de Alex Al aminteşte de cel al lui Michael Jackson: a primit prima chitară bas pe când avea 9 ani, iar 12 s-a alăturat grupului de funk-rock format din fraţii săi mai mari. După ce a asigurat lansarea a numeroase trupe, precum Cameo şi The Gap Band, s-a stabilit la Los Angeles unde s-a înscris la prestigiosul Musicians Institute, care a format artişti de renume, precum Jennifer Batten sau Scott Travis. În anul 1997, a fost solicitat să le acompanieze pe Diana Ross şi Spice Girls, iar succesul i-a permis apariţia în emisiunea Vibe - creată în august 1997, la iniţiativa lui Quincy Jones. Mediatizarea acesta i-a prilejuit mai apoi să lucreze alături de vedete ale muzicii - de la Paul Simon la Sting, trecând şi pe la Smokey Robinson, Tupac Shakur, Janet Jackson ori Pussycat Dolls.
Şi drumul parcurs de Alex Al aminteşte de cel al lui Michael Jackson: a primit prima chitară bas pe când avea 9 ani, iar 12 s-a alăturat grupului de funk-rock format din fraţii săi mai mari. După ce a asigurat lansarea a numeroase trupe, precum Cameo şi The Gap Band, s-a stabilit la Los Angeles unde s-a înscris la prestigiosul Musicians Institute, care a format artişti de renume, precum Jennifer Batten sau Scott Travis. În anul 1997, a fost solicitat să le acompanieze pe Diana Ross şi Spice Girls, iar succesul i-a permis apariţia în emisiunea Vibe - creată în august 1997, la iniţiativa lui Quincy Jones. Mediatizarea acesta i-a prilejuit mai apoi să lucreze alături de vedete ale muzicii - de la Paul Simon la Sting, trecând şi pe la Smokey Robinson, Tupac Shakur, Janet Jackson ori Pussycat Dolls.

Povestea a început pe vremea când m-am întâlnit cu Greg Phillinganes pentru o colaborare la emisiunea Vibe; faptul acesta l-a determinat să mă cheme şi la emisiunea ce sărbătorea cei 30 de ani de carieră a lui Michael Jackson, la CBS, în 2001. Pornind de aici, am lucrat la diverse proiecte de studio împreună cu Michael, unele dintre acestea avându-l drept producător pe John Barnes la Westlake, acolo unde a fost înregistrat albumul Thriller.

Cine a făcut aranjamentele cântecelor?
Michael a ales cam 50 de cântece cu totul, apoi noi am pregătit aproape jumătate dintre acestea pentru concertele de la Londra. Michael a colaborat cu Michael Bearden pentru aceste aranjamente, dar cel de-al treilea element-cheie erau dansatorii. Orice repeta Michael cu ei peste zi devenea o prioritate pentru noi seara. Un intro de opt măsuri putea deveni foarte bine un intro de 11 măsuri pentru a se potrivi cu coregrafia... şi Michael conta pe noi să ne-aducem aminte toate astea; pe scenă nu erau permise niciun fel de notiţe.
Sub ce unghi aţi abordat partiturile basului şi ce grad de libertate aţi avut?
Aşa cum spun şi în film, trebuia să le ştim atât de bine încât să le visăm, pentru că Michael cunoştea fiecare sunet, fiecare pătrime, fiecare intonaţie şi ţinea cu scrupulozitate ca versiunea originală să servească drept punct de pornire. De acolo, era vorba numai despre găsirea unei modalităţi de a actualiza măsurile într-un fel care să-i placă lui Michael, pentru că el dorea cu siguranţă să le dea un puseu de prospeţime. Evident, nu se poate schimba partitura basului principal de la... "Billie Jean", de exemplu... dar în trecerea care este în mod deosebit în legato, exista o mai mare marjă de manevră. La început, mi se întâmpla să-mi iau prea multă libertate sau prea puţină dar, pe parcursul săptămânilor, am înţeles într-o oarecare măsură ce anume îi făcea pe toţi să zâmbească. Era potpuriul Jackson 5 (“I Want You Back”/“The Love You Save”/“I’ll Be There”) în care-mi luam cele mai multe libertăţi. Acest lucru se preta într-adevăr la o apropiere de stilul unui Jamerson al timpurilor moderne şi cum eu am avut ocazia să cânt în stiluri muzicale diferite, mi-am dat seaam că acesta era stilul care m-a marcat cel mai mult. Lucrând atât de mult timp cu bateristul Jonathan Moffett, ne-am distrat nespus adăugând nuanţa aceasta "moderne/old-school" melodiilor.

În general era orientat mai mult către performanţa scenică decât către instrumentul în sine. Chiar despre o partitură stabilă şi repetitivă precum cea de la "Billie Jean", el spunea "Ştii, Alex, nu e obligatoriu ca începutul să fie la fel ca sfârşitul". Într-un spectacol atât de mare, cu şapte muzicieni, patru corişti, mai mult de o duzină de dansatori şi toate efectele vizuale pe scenă, nu ne putem juca prea mult. Emoţia şi convingerea voastră face totul, adică pune o energie şi un spirit cu totul nou în interpretare. Ni se părea că am cântat de minune o piesă şi Michael ne spunea că am putea să cântăm şi mai bine.
Cine decidea alegerea basului sau a sintetizatorului pe care să le folosiţi la fiecare cântec?
Asta era sarcina mea: să găsesc ce anume se potrivea cel mai bine. Încă o dată, abordarea mea era următoarea: să păstrăm ceea ce era pe disc şi s-o îmbunătăţim. Am ascultat albumele Jackson 5 şi mi-am pregătit chitarele Fender. L-am sunat pe Greg Phillinganes să-mi spună ce sintetizator a folosit la "Thriller" (notă : sintetizatorul bas este un sintetizator care permite crearea unor sunete grave, de la imitarea unei chitare electrice până la zgomote interpretate pe semnale de frecvenţă diferită); mi-a spus "un Minimoog cu două oscilatoare în loc de trei"- şi tot aşa. În fiecare seară, acasă, stăteam mai bine de o oră să programez pentru a avea cele mai bune sunete pe sintetizator. Apoi, dat fiind că basul şi sintetizatorul bas erau elemente cheie ale sunetului lui Michael, aveam chiar părţi din "Wanna Be Startin' Somethin'" şi din "Billie Jean" unde cântam simultan la chitara bas şi la Minimoog! Ridicam volumul basului meu şi cântam la el cu mâna stângă, ciocănind notele ca şi cum aş fi cântat la contrabas, în vreme ce cu mâna dreaptă cântam la clape.
Asta era sarcina mea: să găsesc ce anume se potrivea cel mai bine. Încă o dată, abordarea mea era următoarea: să păstrăm ceea ce era pe disc şi s-o îmbunătăţim. Am ascultat albumele Jackson 5 şi mi-am pregătit chitarele Fender. L-am sunat pe Greg Phillinganes să-mi spună ce sintetizator a folosit la "Thriller" (notă : sintetizatorul bas este un sintetizator care permite crearea unor sunete grave, de la imitarea unei chitare electrice până la zgomote interpretate pe semnale de frecvenţă diferită); mi-a spus "un Minimoog cu două oscilatoare în loc de trei"- şi tot aşa. În fiecare seară, acasă, stăteam mai bine de o oră să programez pentru a avea cele mai bune sunete pe sintetizator. Apoi, dat fiind că basul şi sintetizatorul bas erau elemente cheie ale sunetului lui Michael, aveam chiar părţi din "Wanna Be Startin' Somethin'" şi din "Billie Jean" unde cântam simultan la chitara bas şi la Minimoog! Ridicam volumul basului meu şi cântam la el cu mâna stângă, ciocănind notele ca şi cum aş fi cântat la contrabas, în vreme ce cu mâna dreaptă cântam la clape.
Dimpotrivă, la anumite cântece, deciziile se luau pe loc. Cântam două fragmente din "The Way You Make Me Feel" şi "Smooth Criminal" la sintetizator dar, într-o zi, mi-am pus chitara bas de jazz pe "Criminal" şi a sunat mult mai funky, toată lumea s-a oprit spunând "Cu asta trebuie să cânţi!" La "Beat It", am folosit o Music Man cu 5 corzi, cu o tuşă slap-funk care-mi permitea păstrarea laturii R&B; este un cântec rock clasic dar trebuie să mişte, să trăiască. Michael folosea adesea o expresie: "Keep the Rock funky and keep the Funk rockin'".

A fost o adevărată binecuvântare la toate nivelurile. Muzical vorbind, am învăţat enorm de la nivelul ridicat de cunoştinţe şi de pregătire ale lui Michael, mă simt gata să mă implic în orice fel de spectacol din lume. Mă simt onorat că Michael a făcut apel la mine în ultimii nouă ani; mulţi dintre basiştii mei preferaţi au lucrat cu el, prin urmare e tulburător să faci parte din istoria şi din generaţia asta.
În ceea ce mă priveşte, e vorba despre cineva care venea în fiecare zi să mă întrebe dacă e ok că-şi pune prosopul pe rastelul clapei mele! Am fost unul dintre cei care au plecat printre ultimii de la repetiţiile din ajunul morţii sale şi în seara aceea mi-a mulţumit pentru iubirea mea şi pentru susţinere. A doua zi, am început să primesc SMS-uri în timp ce mă îndreptam spre Staples Center; am ajuns acolo şi am aşteptat alături de toată lumea... şi când a fost confirmat decesul, am rămas toţi distruşi. În luna următoare am făcut concertul memorial pe aceeaşi scenă, cu acelaşi material. A fost atât de trist. Singura modalitate în care pot descrie ce simt este să spun că am pierdut un înger pe Pământ - un înger muzical.
(surse: www.bassplayer.com, www.mjfranceforum.com)