şi fără frică?... nu, să fim dăştepţi... dăstul dă mult, da' nu grozav. Cum ar veni, nu din cale-afarăNu mă mai întreb nimic. Nici nu mai constat, mint, ba da: am zis să-mi luminez mintea cu o premiantă Pulitzer, Margo Jefferson. Cartea se numeşte "On Michael Jackson". După ce, vreme de fro patru pagini, ni se sugerează ce părere să ne facem despre, intrăm buluc în broşură.
Constatarea numărul unu: în niciun caz nu a luat premiul ăla pentru broşurica dedicată lui Michael Jackson (apărută, dacă informaţia e corectă, în ianuarie 2006) - aflăm că premiul i-a fost dat, aşa, în general, pentru critică; aha.
Doi: cred că a scris-o din lipsă de bani, şi trei - nu lămureşte, de fapt, absolut nimic. Este doar un exerciţiu de sport extrem - la scară mică, a vrut să experimenteze chiar felul de a fi al lui Jackson: îl mângâie cu o mână (cu mănuşă, dar nu albă) şi cu cealaltă îl dă cu capul de toţi pereţii. De fapt, face aproape la fel (mângâieri mai puţine, totuşi) cu toţi cei pe care-i descrie în carte, ea fiind singura creatură deasupra tuturor, cu drept de judecată şi care le ştie pe toate. De pildă, dacă n-am fi citit nimic altceva, am înţelege că Mesereau e un terchea-berchea, că Snendon e schizo-paranoic (ei da, poate că....), că Jackson era bun de internat la nebuni în cămaşă de forţă. Toate şi toţi descrişi astfel încât un cititor pămpălău, ca mine, să ajungă să se întrebe de ce nu l-au legat şi internat - nici măcar o zi în atâţia ani? Să nu se fi aflat un astfel de lucru? Aşa un mare secret? despre cine, chiar despre Michael Jackson?? Să fi bănănăit un psihopat prin întreaga lume şi nimeni, nici măcar prea-talentaţii ziarişti americani sau britanici, să nu se fi prins? sau era prea bun subiectul, prea bănos, prea gras, prea generos? Măcar într-un proces, care-o fi fost el, să i se fi pus în vedere să se trateze, dacă tot era atât de dereglat mintal - după cum descrie doamna Perfecţiune în broşura sa.
Ca şi celelate cărţi, şi aceasta se adresează cu precădere celor care erau/sunt la curent în amănunt cu întreg procesul din 2005 - adică doar cu ceea ce presa relata şi am văzut ce discrepanţe au fost între realitate şi cele spuse de ziarişti, cu detaliile tuturor scandalurilor iscate în jurul lui Michael Jackson (de-asta e cam ciudat că, deşi nu lămureşte unele afirmaţii legate de bârfotecă, povesteşte, în schimb, pe larg, scurt-metrajul "Ghosts", adicătelea, ăsta e publicul american? trăncăneşte pe seama cuiva fără să ştie cam ce face sau cu ce se ocupă?). Doamna trece ca o admiratoare a lui Jackson, dar, de fapt, e asemenea altora din tagmă: joacă pe sârmă ca să poată spune şi ceva demn de reţinut, numai că sârma aia e mai multă decât e nevoie, e încolăcită şi plină de ghimpi, ba chiar e pânză de păianjen pe alocuri, căci insinuările, aluziile, trimiterile directe sau indirecte către acuze, păreri în doi peri şi obsesii personale ori ale "prietenilor experimentaţi" nu fac decât să dea, de fapt, măsura nevoii sale de bani, de top, de "să mă bag şi eu în seamă" pe lângă unul care ţine prima pagină, indiferent cum îl cheamă. Poate că unul din argumente este "jelania" pe care a exprimat-o după moartea "subiectului", pe site-ul www.npr.org. Ceea ce e cu adevărat bun la broşura asta e coperta ediţiei americane (căci, asemena broşurii, şi recenziile făcute la vremea apariţiei acesteia bat câmpii, aşa era moda atunci... altfel, n-ar fi publicat-o nimeni) - un Jacksonel timid, privind pe furiş câtă tâmpenie colindă slobodă prin lume .
M-a mai surprins, într-o oarecare măsură, repetarea sintagmei "personaj de circ" - atât în textul doamnei Jefferson, cât şi în una sau două dintre "referinţele" de la început. Toate - americăneşti. Păi, ei, circarii prin excelenţă, vorbesc? Să mă scuze artiştii de circ, pentru că meritele lor sunt deasupra oricăror inepţii debitate de cei ce apar în referinţele broşurii ori chiar de autoarea acesteia, dar ei au pus astfel problema. Culmea: americanii, pentru care spectacolul este prima măsură a oricărui lucru, fie înscăunare prezidenţială, înmormântare, gală, salut zilnic, replici banale: totul e doar spectacol, circ - cum spun ei - adică doar aparenţă, sclipici, confetti şi artificii. Ce-a avut Jackson în plus faţă de toată circoteca starurilor lor (şi nu numai, căci - asta e! - cum apare un britanic ca Elton John în faţa publicului? cum apărea Elvis Presley? ori Freddie Mercury?) - fie că sunt artişti, politicieni sau presari - este extinderea spectacolului complet în viaţa de toate zilele: ceilalţi sunt superficiali în exprimare, el - pentru a-şi păstra naturală esenţa (păcat - căci sinceritatea l-a dus de râpă), apărea în lume costumat (şi nu îmbrăcat) ca pe scenă: costume tipic americăneşti, ţipătoare şi înzorzonate, machiaj strident, coafură/perucă, mască, pălării etc - şi vai! ăsta era prilej de mirare, scandal şi bârfă. Pentru cine? exact pentru cei ce au ridicat artificialul la rang de normă de comportament. Pentru Michael Jackson modul acesta de manifestare era, certamente, un mod de autoprotecţie. Se minţea singur ca să poată merge mai departe. Da' nu zicea Shakespeare (în "Cum vă place") că "Lumea întreagă este o scenă şi toţi oamenii sunt actori"? Adică entertaineri? Ce era aşa de bizar? - la urma urmei, dacă era doar un pic de atenţie, dacă se băgau la cap câteva detalii (Jackson fiind prin excelenţă omul detaliului) nu mai era nimic de comentat. Decât că, într-o societate sănătoasă, cum se pretinde aceea a lor, nici n-ar fi trebuit să se ajungă la vreun proces, şi-apoi n-ar fi trebuit să-l chinuiască. Dacă tot voiau să-l omoare, puteau s-o facă mai rapid. Ba chiar mai delicat.
Una peste alta, nici cu doamna Margo Jefferson n-a avut noroc Michael Jackson în timpul vieţii sale. Poate se va gasi un Peter Shaffer plus un Milos Forman şi pentru el, cândva - şi atunci o să mai stăm de vorbă.
Constatarea numărul unu: în niciun caz nu a luat premiul ăla pentru broşurica dedicată lui Michael Jackson (apărută, dacă informaţia e corectă, în ianuarie 2006) - aflăm că premiul i-a fost dat, aşa, în general, pentru critică; aha.
Doi: cred că a scris-o din lipsă de bani, şi trei - nu lămureşte, de fapt, absolut nimic. Este doar un exerciţiu de sport extrem - la scară mică, a vrut să experimenteze chiar felul de a fi al lui Jackson: îl mângâie cu o mână (cu mănuşă, dar nu albă) şi cu cealaltă îl dă cu capul de toţi pereţii. De fapt, face aproape la fel (mângâieri mai puţine, totuşi) cu toţi cei pe care-i descrie în carte, ea fiind singura creatură deasupra tuturor, cu drept de judecată şi care le ştie pe toate. De pildă, dacă n-am fi citit nimic altceva, am înţelege că Mesereau e un terchea-berchea, că Snendon e schizo-paranoic (ei da, poate că....), că Jackson era bun de internat la nebuni în cămaşă de forţă. Toate şi toţi descrişi astfel încât un cititor pămpălău, ca mine, să ajungă să se întrebe de ce nu l-au legat şi internat - nici măcar o zi în atâţia ani? Să nu se fi aflat un astfel de lucru? Aşa un mare secret? despre cine, chiar despre Michael Jackson?? Să fi bănănăit un psihopat prin întreaga lume şi nimeni, nici măcar prea-talentaţii ziarişti americani sau britanici, să nu se fi prins? sau era prea bun subiectul, prea bănos, prea gras, prea generos? Măcar într-un proces, care-o fi fost el, să i se fi pus în vedere să se trateze, dacă tot era atât de dereglat mintal - după cum descrie doamna Perfecţiune în broşura sa.
Ca şi celelate cărţi, şi aceasta se adresează cu precădere celor care erau/sunt la curent în amănunt cu întreg procesul din 2005 - adică doar cu ceea ce presa relata şi am văzut ce discrepanţe au fost între realitate şi cele spuse de ziarişti, cu detaliile tuturor scandalurilor iscate în jurul lui Michael Jackson (de-asta e cam ciudat că, deşi nu lămureşte unele afirmaţii legate de bârfotecă, povesteşte, în schimb, pe larg, scurt-metrajul "Ghosts", adicătelea, ăsta e publicul american? trăncăneşte pe seama cuiva fără să ştie cam ce face sau cu ce se ocupă?). Doamna trece ca o admiratoare a lui Jackson, dar, de fapt, e asemenea altora din tagmă: joacă pe sârmă ca să poată spune şi ceva demn de reţinut, numai că sârma aia e mai multă decât e nevoie, e încolăcită şi plină de ghimpi, ba chiar e pânză de păianjen pe alocuri, căci insinuările, aluziile, trimiterile directe sau indirecte către acuze, păreri în doi peri şi obsesii personale ori ale "prietenilor experimentaţi" nu fac decât să dea, de fapt, măsura nevoii sale de bani, de top, de "să mă bag şi eu în seamă" pe lângă unul care ţine prima pagină, indiferent cum îl cheamă. Poate că unul din argumente este "jelania" pe care a exprimat-o după moartea "subiectului", pe site-ul www.npr.org. Ceea ce e cu adevărat bun la broşura asta e coperta ediţiei americane (căci, asemena broşurii, şi recenziile făcute la vremea apariţiei acesteia bat câmpii, aşa era moda atunci... altfel, n-ar fi publicat-o nimeni) - un Jacksonel timid, privind pe furiş câtă tâmpenie colindă slobodă prin lume .
M-a mai surprins, într-o oarecare măsură, repetarea sintagmei "personaj de circ" - atât în textul doamnei Jefferson, cât şi în una sau două dintre "referinţele" de la început. Toate - americăneşti. Păi, ei, circarii prin excelenţă, vorbesc? Să mă scuze artiştii de circ, pentru că meritele lor sunt deasupra oricăror inepţii debitate de cei ce apar în referinţele broşurii ori chiar de autoarea acesteia, dar ei au pus astfel problema. Culmea: americanii, pentru care spectacolul este prima măsură a oricărui lucru, fie înscăunare prezidenţială, înmormântare, gală, salut zilnic, replici banale: totul e doar spectacol, circ - cum spun ei - adică doar aparenţă, sclipici, confetti şi artificii. Ce-a avut Jackson în plus faţă de toată circoteca starurilor lor (şi nu numai, căci - asta e! - cum apare un britanic ca Elton John în faţa publicului? cum apărea Elvis Presley? ori Freddie Mercury?) - fie că sunt artişti, politicieni sau presari - este extinderea spectacolului complet în viaţa de toate zilele: ceilalţi sunt superficiali în exprimare, el - pentru a-şi păstra naturală esenţa (păcat - căci sinceritatea l-a dus de râpă), apărea în lume costumat (şi nu îmbrăcat) ca pe scenă: costume tipic americăneşti, ţipătoare şi înzorzonate, machiaj strident, coafură/perucă, mască, pălării etc - şi vai! ăsta era prilej de mirare, scandal şi bârfă. Pentru cine? exact pentru cei ce au ridicat artificialul la rang de normă de comportament. Pentru Michael Jackson modul acesta de manifestare era, certamente, un mod de autoprotecţie. Se minţea singur ca să poată merge mai departe. Da' nu zicea Shakespeare (în "Cum vă place") că "Lumea întreagă este o scenă şi toţi oamenii sunt actori"? Adică entertaineri? Ce era aşa de bizar? - la urma urmei, dacă era doar un pic de atenţie, dacă se băgau la cap câteva detalii (Jackson fiind prin excelenţă omul detaliului) nu mai era nimic de comentat. Decât că, într-o societate sănătoasă, cum se pretinde aceea a lor, nici n-ar fi trebuit să se ajungă la vreun proces, şi-apoi n-ar fi trebuit să-l chinuiască. Dacă tot voiau să-l omoare, puteau s-o facă mai rapid. Ba chiar mai delicat.
