Altfel.
Am găsit pe un site relativ bizar - www.beliefnet.com (n-am prea înţeles cui i se adresează : sănătate, politică, religie, familie, divertisment...) un articol scris chiar de Michael Jackson, în decembrie 2000, "My Childhood, My Sabbath, My Freedom". Ar trebui spus, ca să nu existe confuzii, că martorii lui Iehova - din rândul cărora a făcut parte şi MJ (sunt controverse în acest sens, există zvonuri că ar fi fost exclus în 1987) prin mama sa (membră din 1965) ţin Sabatul - de obicei, duminica. Dar articolul a fost scris la cererea rabinului Shmuley, aşa că şi acest lucru poate fi o explicaţie pentru titlul ales de Michael Jackson. Pentru că am lămurit asta, mai trebuie să spun că articolul este plin sensibilitate şi, din cele spuse acolo, reiese că, într-adevăr, a fost scris de MJ (ce să-i faci, în situaţii din astea, şi nimica mişcă). Mai zic aici că fotografiile sunt: captură MTV, gettyimages, tmz.
Abia acum aflu despre prietenia (până în 2001) artistului cu Rabbi Shmuley, la care face referire în articolul de mai jos, iar pe site-ul acestuia, www.shmuley.com, sunt multe articole despre Michael Jackson. Într-unul, postat chiar la 25 iunie, acesta scrie: "There was a great beauty and gentility in Michael’s soul. His talents far surpassed those of his contemporaries and he yearned deeply to make the world a better place. I am saddened that the emotional pain he lived with prevented him from finding the meaning and connectedness which he longed for. The saddest aspect to this tragedy is that so many watched it happen and few did anything to stop it." Iar un altul, tulburător, este postat la data de 9 iulie - "Lauda pe care n-o veţi auzi despre Michael Jackson"; este imposibil să aleg un pasaj de acolo, e musai să fie citit integral. O să mai revin la subiect - mai ales că Shmuley este încă supărat pe MJ şi deşi înţelege multe, pare incapabil să ierte ("Master of an Empty Kingdom: The Tragically Short Life of Michael Jackson") - ciudat, foarte ciudat, să ierte ce?, din moment ce singur spune că e nevinovat, acum însă - citim ce a scris chiar Michael Jackson:
Într-una dintre conversaţiile pe care le-am avut împreună, Rabbi Shmuley, prietenul meu, mi-a spus că i-a rugat pe mai mulţi dintre colegii săi - scriitori, cugetători şi artişti - să-şi aştearnă pe hârtie gândurile lor referitoare la Sabat. Atunci mi-a sugerat să-mi scriu şi eu .părerile cu privire la acest subiect, un proiect ce mi s-a părut incitant şi oportun, din cauza morţii recente a doamnei Rose Fine, o evreică dragă mie, pentru că mi-a fost profesoară în timpul copilăriei, călătorind împreună cu mine şi cu fraţii mei pe când eram cu toţii Jackson 5. Vinerea trecută, spre seară, împreună cu alţi oaspeţi ne-am reunit acasă la Rabbi Shmuley pentru cina de Sabat. Ceea ce mi s-a părut emoţionant din cale-afară a fost faptul că Shmuley şi soţia sa şi-au pus mâinile pe capetele copiilor lor şi i-au binecuvântat să crească şi să fie precum Abraham şi Sarah, şi am înţeles că este vorba despre un vechi obicei evreiesc. Întâmplarea aceasta a aruncat o nouă lumină asupra propriei mele copilării, lămurindu-mă că, pentru mine, Sabat înseamnă a creşte mare.
Când oamenii văd cum apăream la televizor pe când eram doar un băieţel - aveam cam 8 sau 9 ani şi tocmai îmi începusem lunga carieră de-o viaţă - ei văd un copil mititel cu un zâmbet mare. Ei presupun că băieţelul zâmbeşte pentru că e fericit şi că dansează cu o energie inepuizabilă pentru că e mulţumit.
Dar în vreme ce cântatul şi dansatul au fost şi desigur au rămas unele dintre cele mai mari bucurii ale mele, la vremea aceea ceea ce voiam mai mult ca orice erau două lucruri ce fac copilăria să fie cea mai frumoasă vârstă a vieţii şi anume timpul de joacă şi sentimentul de libertate. Publicul întreg trebuie totuşi să înţeleagă presiunea pe care celebritatea o exercită asupra copilăriei şi care, cu toate că este impresionantă, cere întotdeauna un preţ foarte mare.
Mai mult decât orice, voiam să fiu un băieţel obişnuit. Voiam să construiesc căsuţe prin copaci şi să mă duc la petreceri pe role. Dar - foarte curând - acest lucru avea să devină imposibil. A trebuit să accept că voi avea o copilărie diferită de a altora. Numai că acest lucru mă face să mă întreb cum ar fi fost să am o copilărie obişnuită.În fiecare săptămână era o zi, totuşi, în care puteam să uit de scenele Hollywoodului şi de mulţimile care umpleau sala de concerte. Ziua aceasta era Sabatul. În toate religiile, Sabatul este ziua în care poţi şi trebuie să ai hotărârea de a păşi în afara obişnuitului şi să te concentrezi asupra extraordinarului. Am învăţat câte ceva despre Sabatul evreiesc întâi de la Rose, apoi prietenul meu Shmuley mi-a explicat cum, în Sabatul evreiesc, treburile zilnice - cum sunt gătitul, cumpărăturile de la băcănie ori tunsul ierbii - sunt interzise, astfel încât oamenii să poată transforma obişnuitul în extraordinar şi naturalul în miraculos. Chiar mersul la cumpărături sau aprinsul luminii sunt interzise... În asemenea zile, fiecare om din lumea asta încetează să mai fie obişnuit.
Numai că eu voiam mai mult decât orice să fiu obişnuit. Aşa că, în lumea mea, Sabatul era ziua în care puteam să ies din viaţa mea unică şi să privesc obişnuitul.
Duminicile erau ziua mea pentru "pionierat", termenul folosit de misionarii martorilor lui Iehova. Voiam să ne petrecem ziua în suburbiile din sudul Californiei, să mergem din uşă în uşă sau să dăm câte o raită pe la cumpărături, distribuind revista Watchtower. Mi-am continuat "pionieratul" ani mulţi după ce mi-am început cariera artistică.
Up to 1991, the time of my Dangerous tour, I would don my disguise of fat suit, wig, beard, and glasses and head off to live in the land of everyday America, visiting shopping plazas and tract homes in the suburbs. I loved to set foot in all those houses and catch sight of the shag rugs and La-Z-Boy armchairs with kids playing Monopoly and grandmas baby-sitting and all those wonderfully ordinary and, to me, magical scenes of life. Many, I know, would argue that these things seem like no big deal. But to me they were positively fascinating.
The funny thing is, no adults ever suspected who this strange bearded man was. But the children, with their extra intuition, knew right away. Like the Pied Piper of Hamlin, I would find myself trailed by eight or nine children by my second round of the shopping mall. They would follow and whisper and giggle, but they wouldn't reveal my secret to their parents. They were my little aides. Hey, maybe you bought a magazine from me. Now you're wondering, right?
Sundays were sacred for two other reasons as I was growing up. They were both the day that I attended church and the day that I spent rehearsing my hardest. This may seem against the idea of "rest on the Sabbath," but it was the most sacred way I could spend my time: developing the talents that God gave me. The best way I can imagine to show my thanks is to make the very most of the gift that God gave me.
Church was a treat in its own right. It was again a chance for me to be "normal." The church elders treated me the same as they treated everyone else. And they never became annoyed on the days that the back of the church filled with reporters who had discovered my whereabouts. They tried to welcome them in. After all, even reporters are the children of God.
When I was young, my whole family attended church together in Indiana. As we grew older, this became difficult, and my remarkable and truly saintly mother would sometimes end up there on her own. When circumstances made it increasingly complex for me to attend, I was comforted by the belief that God exists in my heart, and in music and in beauty, not only in a building. But I still miss the sense of community that I felt there--I miss the friends and the people who treated me like I was simply one of them. Simply human. Sharing a day with God.
When I became a father, my whole sense of God and the Sabbath was redefined. When I look into the eyes of my son, Prince, and daughter, Paris, I see miracles and I see beauty. Every single day becomes the Sabbath. Having children allows me to enter this magical and holy world every moment of every day. I see God through my children. I speak to God through my children. I am humbled for the blessings He has given me.There have been times in my life when I, like everyone, has had to wonder about God's existence. When Prince smiles, when Paris giggles, I have no doubts. Children are God's gift to us. No--they are more than that--they are the very form of God's energy and creativity and love. He is to be found in their innocence, experienced in their playfulness.
My most precious days as a child were those Sundays when I was able to be free. That is what the Sabbath has always been for me. A day of freedom. Now I find this freedom and magic every day in my role as a father. The amazing thing is, we all have the ability to make every day the precious day that is the Sabbath. And we do this by rededicating ourselves to the wonders of childhood. We do this by giving over our entire heart and mind to the little people we call son and daughter. The time we spend with them is the Sabbath. The place we spend it is called Paradise.
Michael Jackson
