N-am zis că tocmai citesc - pe-ndelete - Moonwalk-ul autorului?Numai că, la fiecare rând, cu aproximaţie, trebuie să mă opresc şi să ascult o piesă, să citesc ceva texte-versuri, să alerg pentru documentare "extra"...
Dincolo de faptul că e interesant, pasionant şi palpitant (pe alocuri), documentarea asta vine să întărească impresia de artist care şi-a luat cariera în serios (prea serios, poate) şi că, la vârste la care alţii habar n-au nici cum îi cheamă prea bine, el trebuia să ducă pe umeri, profesional vorbind (şi nu numai), întreaga familie Jackson. Toate deciziile, discuţiile neplăcute, negocierile cădeau în sarcina unui puşti de 18-19 ani, ca să dau doar un exemplu. O povară de care era conştient şi care, iar, explică parţial de ce, în puţinele sale momente libere, căuta refugiu în ceea ce-i plăcea mai mult: poveştile. Căci explicaţiile ţin de mai multe...
Dincolo de faptul că e interesant, pasionant şi palpitant (pe alocuri), documentarea asta vine să întărească impresia de artist care şi-a luat cariera în serios (prea serios, poate) şi că, la vârste la care alţii habar n-au nici cum îi cheamă prea bine, el trebuia să ducă pe umeri, profesional vorbind (şi nu numai), întreaga familie Jackson. Toate deciziile, discuţiile neplăcute, negocierile cădeau în sarcina unui puşti de 18-19 ani, ca să dau doar un exemplu. O povară de care era conştient şi care, iar, explică parţial de ce, în puţinele sale momente libere, căuta refugiu în ceea ce-i plăcea mai mult: poveştile. Căci explicaţiile ţin de mai multe...
Dar să revenim la documentare. De pildă, prima versiune a cărţii a fost scrisă de Robert Hillburn, dar a fost respinsă de editură (Doubleday) întrucât nu cuprindea "detalii picante".
Nici a doua versiune, scrisă de Stephen Davis, n-a avut altă soartă, fiind "hăcuită" de însuşi Michael Jackson. În fine, artistul hotărăşte să scrie singur cartea; "singur" e un fel de a spune, pentru că a fost ajutat de Shaye Areheart - cel puţin o perioadă, pentru că există zvonuri care spun că Areheart a lăsat totul baltă, după ce Michael Jackson a aruncat pe ea un şarpe. (Ştim, din articolul scris de Gerri Hirshey, că Jackson glumea spunând că ziariştii sunt cea mai bună hrană pentru Muscles, un boa constrictor barosan, pe care MJ îl iubea foarte mult.)
Dar să vedem ce spune azi Robert Hillburn, cel dintâi autor al biografiei lui Michael Jackson, care este critic muzical şi şi-a publicat cronicile, vreme de 35 de ani (între 1970 şi 2005), în Los Angeles Times. "Azi" înseamnă 27 iunie 2009, aşa că unele păreri de acolo, privind strict cauzele medicale ale morţii, pot fi puse între paranteze.
Articolul se numeşte "Michael Jackson: the wounds, the broken heart" şi, de la început, autorul vrea să-l seducă pe cititor: "Michael struck me as one of the most fragile and lonely people I've ever met. His heart may have finally stopped beating Thursday afternoon, but it had been broken long ago." Aşa, mi-am zis, ia să vedem cine crede Robert Hillburn că i-a zdrobit inima lui Michael Jackson cu mult înainte de moartea sa fizică, pentru că asta e şi părerea mea: nu doctorii sunt autorii morali, ei doar au desăvârşit ceea ce alţii au pus la cale. Şi - supriză - ceea ce am citit în articol a dus la alte concluzii decât spera autorul. Am convingerea.
Întâi de toate, impresia e că ar vrea să împace pe toată lumea: şi pe cei care-l apreciază/apreciau pe Michael Jackson, dar şi pe cei care l-ar fi călcat cu tramvaiul dus-întors, indiferent de ce şi când. Că propriul ego e mai important decât recunoaşterea faptului că, deşi a stat multă vreme alături de Michael Jackson, nu l-a cunoscut ca lumea (iniţial, dădea semne că da) şi că, în general, n-a înţeles nimic. Dovadă e tocmai surprinderea pe care o afişează faţă de vânzarea rapidă a tuturor biletelor pentru cele 50 de concerte "This Is It". După atâţia ani şi cu asemenea experienţă - critic muzical, ă? -, pare cel puţin ciudat că n-a fost în stare să evaluaze la justa valoare întreaga activitate a lui Michael Jackson.
Articolul pare scris de Kaa, şarpele din Cartea Junglei - asta că tot fusese vorba mai sus despre Muscles - care, cu ochii galbeni plini de spirale şi şuierând "trust in me...", s-a încolăcit în jurul vedetei - pe când Jackson era vedetă de top -, culegând, evident, roade bune de pe urma sa (inclusiv statut profesional, cel puţin); şi aruncându-l, fără pic de regret sau măcar judecată dreaptă, atunci când nu mai era pe culmile gloriei, ba dimpotrivă. Mai mult, a mai legat şi el un bolovan de gâtul artistului, pentru că, nu-i aşa, contează doar clipa de faţă şi cele spuse de cei ce acum au puterea. Ce bine cunoaştem şi noi astfel de creaturi... o fi român? În plus, cu toate că, la finalul articolului, sunt precizate nişte preluări, acestea sunt doar dintr-un articol propriu - mai vechi -, în vreme ce noi recunoaştem pasaje din "Dancing the Dream" sau chiar "Moonwalk" şi, mai ciudat, din articolul puricat şi aici, "Life in the Magical Kingdom", scris de Gerri Hirshey - în 1983. O fi crezut criticul ăsta muzical că cei de la Rolling Stone sunt îndeajuns de boi şi nu re-publică articolele vechi...?
Sunt însă câteva observaţii precise şi pertinente - cel puţin aşa lasă impresia -, cum sunt cele care pot lămuri - tot numai parţial - ambiţia lui Michael Jackson de a avea succes:
Concluzia articolului (am pus link la logo-ul publicaţiei Los Angeles Times, logo postat mai sus) ar fi, în mintea mea, că şi domnul acesta care vorbeşte bine, destul de sec, fără umor ori subtilităţi, este un soldăţel cu-ochelari-de-cal din armata celor care s-au scremut să-l dea jos din top(uri) pe Michael Jackson şi, privind de departe, fără emoţii, tot calvarul prin care acesta a trecut, l-a mai pocnit şi el niţel peste ceafă dacă tot a căzut, să nu mai mişte. Că n-are, de fapt, nicio străbatere faţă de ceea ce s-a petrecut chiar sub nasul lui. Că nu are noţiunile de curaj ori inefabil în cunoştinţele ori trăirile sale - cu atât mai puţin în vocabular. Dacă el habar n-are, de ce ar avea altcineva? Dacă el a fost slugoi toată viaţa, de ce ar fi altcineva, care nu-i nici şeful lui, dar nici tot slugoi, altfel?
Pentru că asta era şi este problema: de ce să fie altfel? Chiar dacă acest altcineva nu leza pe nimeni prin faptul că era deosebit (şi doar îi avertizase, din vreme, pe toţi: "I'm different"), nu le lua mâncarea din castron, nu-i împingea mai încolo, nu le lua nici aerul, nici lumina zilei, nu-i ridica de pe scaune să se aşeze el.
Mă-ntreb, cum naiba a scris nea caisă ăsta vreme de 30 de ani despre talent, artă, muzică?...
Bref, e cazul să mai ascultăm puţină muzică...
Articolul se numeşte "Michael Jackson: the wounds, the broken heart" şi, de la început, autorul vrea să-l seducă pe cititor: "Michael struck me as one of the most fragile and lonely people I've ever met. His heart may have finally stopped beating Thursday afternoon, but it had been broken long ago." Aşa, mi-am zis, ia să vedem cine crede Robert Hillburn că i-a zdrobit inima lui Michael Jackson cu mult înainte de moartea sa fizică, pentru că asta e şi părerea mea: nu doctorii sunt autorii morali, ei doar au desăvârşit ceea ce alţii au pus la cale. Şi - supriză - ceea ce am citit în articol a dus la alte concluzii decât spera autorul. Am convingerea.
Întâi de toate, impresia e că ar vrea să împace pe toată lumea: şi pe cei care-l apreciază/apreciau pe Michael Jackson, dar şi pe cei care l-ar fi călcat cu tramvaiul dus-întors, indiferent de ce şi când. Că propriul ego e mai important decât recunoaşterea faptului că, deşi a stat multă vreme alături de Michael Jackson, nu l-a cunoscut ca lumea (iniţial, dădea semne că da) şi că, în general, n-a înţeles nimic. Dovadă e tocmai surprinderea pe care o afişează faţă de vânzarea rapidă a tuturor biletelor pentru cele 50 de concerte "This Is It". După atâţia ani şi cu asemenea experienţă - critic muzical, ă? -, pare cel puţin ciudat că n-a fost în stare să evaluaze la justa valoare întreaga activitate a lui Michael Jackson.
Articolul pare scris de Kaa, şarpele din Cartea Junglei - asta că tot fusese vorba mai sus despre Muscles - care, cu ochii galbeni plini de spirale şi şuierând "trust in me...", s-a încolăcit în jurul vedetei - pe când Jackson era vedetă de top -, culegând, evident, roade bune de pe urma sa (inclusiv statut profesional, cel puţin); şi aruncându-l, fără pic de regret sau măcar judecată dreaptă, atunci când nu mai era pe culmile gloriei, ba dimpotrivă. Mai mult, a mai legat şi el un bolovan de gâtul artistului, pentru că, nu-i aşa, contează doar clipa de faţă şi cele spuse de cei ce acum au puterea. Ce bine cunoaştem şi noi astfel de creaturi... o fi român? În plus, cu toate că, la finalul articolului, sunt precizate nişte preluări, acestea sunt doar dintr-un articol propriu - mai vechi -, în vreme ce noi recunoaştem pasaje din "Dancing the Dream" sau chiar "Moonwalk" şi, mai ciudat, din articolul puricat şi aici, "Life in the Magical Kingdom", scris de Gerri Hirshey - în 1983. O fi crezut criticul ăsta muzical că cei de la Rolling Stone sunt îndeajuns de boi şi nu re-publică articolele vechi...?
Sunt însă câteva observaţii precise şi pertinente - cel puţin aşa lasă impresia -, cum sunt cele care pot lămuri - tot numai parţial - ambiţia lui Michael Jackson de a avea succes:
"Michael explained that his face was so covered with acne and his nose so large at that time* that visitors to the familiy home in Encino sometimes wouldn't recognize him. "They would come up, look me straight in the eye and ask if I knew where that 'cute little Michael' was." It was as if the "whole world was saying, 'How dare you grow up on us'." Michael said he started looking down at the floor when people approached or would stay in his room when visitors came to the house. Michael vowed to do whatever it took to make people "love me again". The rejection fueled his ambition to be the biggest pop star in the world and to try to make his face beautiful. Unfortunately, Michael's need was so great that no amount of love seemed to be enough."Dar cât la sută din observaţiile astea îi aparţin oare lui Hillburn şi nu sunt ale altora, dat fiind că, din prima, am descoperit cum s-a "inspirat"? E de neînţeles: a stat alături de Michael Jackson şi de familia acestuia atât de mult timp! Şi, după atâta timp, după atâtea conversaţii, vine să vorbească în citate luate de la alţii? Cele câteva fragmente de discuţii dintre el şi Michael Jackson (pe care le putem considera reale) sunt, într-adevăr, demne de reţinut - mai ales cele în care îşi dezvăluie caracterul şi, - de ce nu, pe fundal putem ghici - competenţa:
__________________
* - e vorba despre perioada adolescenţei pe care o evoca Michael Jackson în timpul convorbirilor cu Hillburn
"When I surveyed leading record industry executives in 1995 to determine pop's hottest properties, Michael wasn't in the top 20.
One executive said flatly: "The thing he doesn't understand is that he'd be better off in the long run if he made a great record that only went to No. 20 than if he hyped another mediocre record to No. 1. The thing he needs is credibility."
Another executive said simply that Michael was "over."
Michael was furious when he called me the day after the story ran in The Times.
How could I betray him by writing such lies?
Couldn't I see the record executives were just jealous?
I tried gently to tell him that I thought there was some truth in what the executives were saying and that he had lost touch with the qualities that once made him so endearing."
"That hurts me, Robert," he said, his voice quivering.
I felt bad.
I started to say that he could be as big as ever if he would only . . ., but I couldn't complete the sentence.
Michael hung up.
.....
So I was surprised when he announced that he was returning to the stage in a few weeks and was even more surprised when he sold out 50 nights at the O2 Arena in London.
Maybe Michael was stronger than I thought. It look enormous courage to be willing to go back on stage for what could be a make-or-break moment - and ticket demand must have given him hope. Despite all that happened, he saw that he was still loved by millions of fans."
Concluzia articolului (am pus link la logo-ul publicaţiei Los Angeles Times, logo postat mai sus) ar fi, în mintea mea, că şi domnul acesta care vorbeşte bine, destul de sec, fără umor ori subtilităţi, este un soldăţel cu-ochelari-de-cal din armata celor care s-au scremut să-l dea jos din top(uri) pe Michael Jackson şi, privind de departe, fără emoţii, tot calvarul prin care acesta a trecut, l-a mai pocnit şi el niţel peste ceafă dacă tot a căzut, să nu mai mişte. Că n-are, de fapt, nicio străbatere faţă de ceea ce s-a petrecut chiar sub nasul lui. Că nu are noţiunile de curaj ori inefabil în cunoştinţele ori trăirile sale - cu atât mai puţin în vocabular. Dacă el habar n-are, de ce ar avea altcineva? Dacă el a fost slugoi toată viaţa, de ce ar fi altcineva, care nu-i nici şeful lui, dar nici tot slugoi, altfel?Pentru că asta era şi este problema: de ce să fie altfel? Chiar dacă acest altcineva nu leza pe nimeni prin faptul că era deosebit (şi doar îi avertizase, din vreme, pe toţi: "I'm different"), nu le lua mâncarea din castron, nu-i împingea mai încolo, nu le lua nici aerul, nici lumina zilei, nu-i ridica de pe scaune să se aşeze el.
Mă-ntreb, cum naiba a scris nea caisă ăsta vreme de 30 de ani despre talent, artă, muzică?...
Bref, e cazul să mai ascultăm puţină muzică...
