mesmerize, escapism & Dickens

Anul trecut - la a 50-a aniversare - un fan i-a făcut lui Michael Jackson un cadou: un megamix din cele mai reprezentative piese ale lui.

Anul acesta, familia îi va face cadou, de ziua lui, o înmormântare. A sa.

M-am mesmerizat ascultând muzica lui Michael Jackson, inclusiv perioada Jacksonilor (Five şi simpli). Noroc cu perioada aceea (în care, în treacăt fie zis, a cântat şi o cantitate considerabilă de tâmpenii) care cuprinde şi melodii ceva mai senine - pentru că ajungi să-ţi tai venele în lung. Cum să nu te influenţeze ceea ce cânţi, când o faci zi de zi, ceas de ceas? Când cantitatea de mesaje depresive e mai mare decât numărul melodiilor în total? Când, de foarte tânăr, ai ca text idei de tipul

Sometimes I cry, 'cause I'm confused
Is this a fact of being used
There is no life for me at all
'Cause I give myself at beck and call
Something's soon to come over you
You just can't please the world and yourself
...
The life you're leading is so dangerous
It's so dangerous, dangerous all
The life your leading is so dangerous
Doggone dangerous, dangerous, dangerous
...
Bless His Soul - The Jacksons,
album Destiny-1978
(www.lyricsdrive.com)

Normal că te influenţează. Zice chiar o vorbă populară că, dacă îi spui copilului de mic că e tâmpit, va ajunge, cu siguranţă, un tâmpit. Dacă îi spui unui sensibil ca Michael Jackson că asta nu e viaţă, că ceva i se va întâmpla etc etc (mai sunt şi alte piese din perioada Jacksons, chiar Five, pline de mesaje depresive, cu adresă clară către Michael Jackson; încă nu m-am documentat în privinţa autorilor textelor, dar bănuiesc că erau făcute cu bune intenţii, să-l "lecuiască" pe Michael de exagerata sa sensibilitate şi prea marea sa implicare în latura artistică a existenţei. Poate că-i cred prea buni, ne-nşelăm adesea. Oricum, terapia a dat roade taman pe dos), e evident că ceva i se va întâmpla. Şi i s-a întâmplat.

D'aia-şi dorea cu ardoare să creadă în miracol(e), în fuga din realitate, de aceea repeta des, foarte des cuvintele "magic", "mesmerize", "escapism", iubea apusul soarelui - feeric, plin de mistere şi taine...; şi de aceea voia să fie Peter Pan (care, ştim, nu era cuminte; atunci de ce ar fi fost Michael Jackson un Peter Pan mototol?) - deşi era mai degrabă un Petit Prince, în vizită pe planeta noastră, prieten cu vulpoiul - remarcând fiecare că nimic nu-i perfect pe planeta celuilalt - şi care aveau nevoie să fie apprivoisés...

Citesc cartea lui Randy Taraborrelli (www.sfin.ro) - sunt la perioada dickensiană, când Michael era bătut crunt de tat-su. Deocamdată cartea lui Taraborrelli doar dublează Moonwalk-ul lui Michael Jackson, cu numai câteva amănunte în plus şi insistent centrată pe duritatea tatălui. E de discutat căci, cu toate că e oribil ce a făcut Joseph Jackson, poate are circumstanţe atenuante: nouă copii (nu chiar cuminţi), muncă în două ture, bani puţini, spaţiu mic, el - Joseph Jackson - a fost crescut la fel: dur, foarte dur.

Dacă Michael n-ar fi fost atât de sensibil, nu s-ar fi aflat despre aceste atrocităţi. Şi n-aş spune că mama, Katherine Jackson, a procedat prea bine; o singură dată, zice în carte/cărţi, că a intervenit. În rest, când erau cele mai cumplite bătăi - părea că nu e acasă... Dar asta e doar ce ni se spune, să nu-i judecăm noi pe alţii când doar ei ştiu cel mai bine ce a fost.

Pe de altă parte, dacă nu erau toate aceste evenimente înlănţuite astfel, poate nu mai exista niciun Michael Jackson în lumea artistică. Ar fi fost, probabil, un oarecare. Habar n-am, pentru că talentul tot ar fi dat pe-afară.

În legătură cu cartea asta, am găsit o cronică scrisă de un muzician şi publicată în The Washington Post la 4 august 2009; cred că merită să citim ce spune (mai ales finalul, pe care l-am bolduit). Mi se pare foarte bună şi, într-un fel, cam pune punctul pe i: se ştia totul despre Michael Jackson, dar se ştia doar ceea ce voia el să se ştie; în rest au fost doar speculaţii şi invenţii. Rezultatul e că, de fapt (cum am tot spus şi eu pe-aici), nu se ştia mai nimic despre el, iar o carte ca cea a lui Randy Taraborrelli nu aduce nimic în plus; singura soluţie este doar ficţiunea (dar, mă gândesc, nu cum au făcut până acum în ceea ce-l priveşte pe MJ). Deştept acest Justin Moyer, jos pălăria: un muzician îi surclasează pe jurnalişti (chiar americani fiind).

Michael Jackson, Revisited but Not Revealed
By Justin Moyer

Did the great flood of words unleashed in the 40 days and 40 nights since the passing of the King of Pop offer new insight into this legend, this plastic surgery disaster, this voice of a generation, this drug-addled man-child? Or was the eulogizing without point or purpose, a rehash of the same stale gossip and well-known stories just to fill airtime and column inches?

Michael Jackson, dead at 50, demands a new vocabulary. If Greil Marcus can make Bob Dylan the standard-bearer of American myth in "Invisible Republic" and Nick Tosches can make Jerry Lee Lewis a Gothic antihero in his unforgettable "Hellfire," the rock bio can transcend mere reportage. What writer will now sit down, set aside armchair psychobabble and offer up a real Michael Jackson?

Certainly not J. Randy Taraborrelli, who offers this quickly updated version of his 1991 biography as a stand-in for a fresh look at one of the 20th century's greatest entertainers. (The book was updated in 2003 and again in 2004.) A young R&B fanatic who blossomed into a serial celebrity biographer, Taraborrelli met MJ in 1970 when the Jackson 5 was still brushing the dust of Gary, Ind., from the lapels of its matching "lime green vest suits." "The Magic, the Madness, the Whole Story" takes us through the ABCs of Jackson's life that, after last month's orgy of remembrance, are as familiar as "1-2-3": abuse at the hands of a domineering father; fame and fortune at age 10; first rhinoplasty; "Off the Wall"; second rhinoplasty; "Thriller"; Bubbles the chimp; Brooke Shields and Emmanuel Lewis; rumors of homosexuality; "Bad"; Neverland; Lisa Marie; Debbie Rowe; Prince Michael I; rumors of pedophilia; dwindling record sales; arrest for pedophilia; and fatal slide into prescription drug addiction and general quadrillionaire weirdness including, but not limited to, wearing surgical masks in public and consenting to eighth months of interviews with British journalist Martin Bashir.

Taraborrelli plays Virgil on the Gloved One's Dantean descent, armed with an enthusiasm for all things Jackson but ill-served by clunky prose. "It is obviously a tragic turn of events if Michael Jackson is being targeted with untrue allegations of child-molestation," he writes in the present tense about the world's most famous dead man. If a publisher slaps 20 pages on to the end of an 18-year-old book and rushes out an "updated edition" less than six weeks after its subject expires, can't a reader expect . . . well . . . the edition to be updated?

Still, one can fault Taraborrelli's prose and his publisher's motives, but not his access. As trusted by the mercurial Jackson clan as a reporter can be, the author covered the family from the Nixon to the George W. Bush administrations, documenting every startling triumph and tawdry personal misstep. Taraborrelli relies on lesser, often unnamed players -- music producers, Neverland employees and older brother Jermaine -- to dish dirt, but his own innumerable interviews with Motown's first family lend "Magic" credibility. "I clearly remember the day I wrote 'Michael Jackson Turns 21,' " Taraborrelli boasts. "Then, there was 'Michael Jackson Turns 25' . . . 'Michael Jackson Turns 30.' " If this is hubris, at least it offers relief from watching every reporter who'd ever talked to someone who'd heard of someone who'd interviewed Michael Jackson jockey for five minutes on CNN.

But what good is access to an icon if that icon brazenly manipulates the media, and what good are exclusive interviews that provide no real insight? Jackson's otherworldly sexual energy, more than his singing, dancing and songwriting, propelled him to stardom. Fairly or unfairly, what went on under the sheets he shared with pre-adolescent pals overshadows the cultural touchstones of "Motown 25" and "Beat It." If a four-decade media frenzy and a Santa Barbara district attorney can't tell us why Jackson toyed with gender and slept with young boys, can we really know anything about him? Competent reporting at the borders of this mystery isn't enough -- Taraborrelli needs a scoop, a thesis or some hook to hang his narrative on. Anything less is a failure of imagination, and imagination is exactly what this slightly updated biography lacks.

Jackson "never seems able to connect the dots of unfolding misery back to his own impulsive actions and questionable judgment," Taraborrelli realizes -- too late to turn it into a theme. By the time the author enters Neverland after Jackson's death to stare into the "Man in the Mirror's" mirror and find only himself -- a mawkish attempt to understand "poor Michael Jackson" -- it's hard to care what lesson he's supposed to be learning.

Don DeLillo looked at the Kennedy assassination and gave us "Libra," a nuanced masterpiece that shunned mere protagonists and antagonists to portray conspiracy as incompetence; Curtis Sittenfeld looked at Laura Bush and gave us "American Wife", an unexpectedly gentle depiction of a flawed woman married to a flawed man who had history thrust upon him. These are fictions, but maybe fiction is what the oft-told, unbelievable, unforgettable story of Michael Jackson demands. On his own, he remains shrouded, moonwalking in silhouette.

Moyer is a musician and recording engineer in Washington.
www.washingtonpost.com

După ce am citit articolele din Daily Mail (link la una din fotografiile de mai sus) - e adevărat că e o fiţuică, dar autorul ar fi reprezentat o garanţie, într-o oarecare măsură, că ar avea ceva obraz - îi doresc acestui "honest Iago" Taraborrelli ceea ce binemerită. Absolut tot ceea ce binemerită. Şi acum mănâncă o pâine bună de pe urma...? Chiar atât de mare e disperarea pentru bani-statut-bunăstare? Adică: ăsta n-a realizat nimic toată viaţa lui, nimic din mintea sau cu mâinile sale, a trăit numai din realizările altora şi, aşa cum au făcut şi alţii, a mai dat şi el cu piatra când nu l-a întrebat nimeni. Din câte am înţeles, articolele sunt extrase din carte - aşa că m-am lămurit şi cu asta. Da' mergem înainte... şi cu nădejdea că, până la urmă (avem dovezi că întotdeauna aşa s-a întâmplat) va primi şi el, ca şi alţii, ceea ce merită; mi-aş dori să şi priceapă de ce, când va veni momentul. În acest sens, am găsit un articol foarte interesant, despre natura diabolică a cuvintelor - pe site-ul www.accessmylibrary.com, la secţiunea "Journal of Evolutionary Psychology". Un eseu despre care poate o să vorbim (are alte tendinţe, dar e de luat în seamă).

alt articol - Michael Jackson Obit, the Backstory / By Matt Schudel | June 26, 2009; 10:44 AM ET

http://voices.washingtonpost.com/postmortem/2009/06/michael_jackson_obit_the_backs.html

P.S.: culmea e că a mesmeriza nu e în dexul online, în vreme ce în dexul din 1998 e doar cuvântul mesmerism (= "teoria magnetismului animal" - nasol context), dar e în dicţionarul englez-român scos de Andrei Bantaş (Teora, 1998): mesmerize = 1. a hipnotiza, a mesmeriza; 2. a fascina, a fermeca, a încânta - aşa că-mi pot permite să-l folosesc, chiar cu licenţă pohetică...

Am postat - cu data de duminică, pentru că atunci am început textul - partea de păreri proprii şi nu numai despre We Are the World.