Înainte de orice, trebuie să spun că browserele pe care le recomand cu căldură sunt cele care permit afişarea numitelor "titles", adică textele care apar lângă cursor atunci când se "aşează" (fără click) pe o imagine... Nu urlă ştiinţa de Html în mine, dar...La sfârşitul capitolului al treilea din Moonwalk, unde Michael Jackson povesteşte despre rolul său din "The Wiz" - The Scarecrow - şi prin ce păţanii a trecut ca să-l realizeze, el adaugă:
"Mi se cerea să scot dintre paie o bucăţică de hârtie şi s-o citesc cu voce tare. Era o cugetare. Numele autorului, Socrate, era tipărit la final. Citisem din Socrate, dar nu-i pronunţasem niciodată numele, aşa că am rostit 'Soh-cra-tes', pentru că astfel presupuneam eu că se spune. S-a lăsat un moment de linişte, înainte să aud pe cineva şoptind 'Soh-ruh-teeze'. M-am uitat înspre cel ce şoptise şi mi s-a părut că, vag, îl recunosc. Nu era unul dintre actori, dar părea de-al casei. Îmi amintesc că mi se părea foarte încrezător şi că avea un aer prietenos.
Am zâmbit, uşor intimidat că pronunţasem greşit şi i-am mulţumit pentru ajutor. Faţa lui mi se părea obsedant de familiară şi brusc mi-am dat seama că l-am mai întâlnit cândva. El mi-a confirmat bănuiala, întinzându-mi mâna.
'Quincy Jones. Eu mă ocup de partituri*'."
În paranteză fie spus, Michael Jackson e modest: în film a citit mai multe cugetări... Dar nici Bacon, nici Cicero, nici alţi filosofi n-au fost pomeniţi în carte: pronunţia numelor lor a fost, americăneşte vorbind, ca la carte. Şi paranteza parantezei: interesantă lecţie de greacă veche, cel puţin, ...că veni vorba...Şi-acum - începe distracţia. Dăm iama în speculaţii, că ce altă treabă s-avem? Putem încadra şi povestea asta la secţiunea coincidenţe sau "semne"... Ian priviţi la cele două chipuri, Socrate şi Jones.
Frunte, nas, sprâncene, mmm, chiar mustaţă... da, dar exerciţiul ăsta e doar aşa, de încălzire. Adică o demonstraţie despre ceea ce poate însemna manipularea. Pentru că NU aici e coincidenţa. Ştiţi unde-i: procesul lui Socrate aduce bine cu cel(e) al(e) lui Jackson (mutatis mutandis, ca să nu devenim paranoici de tot; doar un pic), iar finalul - aşijderea. Socrate - cucută, iar Jackson - tranchilizante, pain-killers, anestezice. Pauză. Să poposim puţin în lumea farmaciei verzi. Căutăm şi găsim asta: "Babele de altădată făceau oblojeli cu frunze de cucută spre a potoli durerile la umflături". Adică un pain-killer avant-la-lettre. Numai că fericirea se opreşte tot la Socrate: el a murit, totuşi, rapid. Pe Jackson l-au chinuit ceva, luându-l cu încetinitorul - să mai credem în binefacerile civilizaţiei moderne. Mai putem adăuga şi alte "semne": nici lui Socrate, nici lui Jackson nu le plăceau călătoriile - deşi Michael Jackson a făcut-o pentru promovarea albumelor proprii sau ale celor realizate împreună cu fraţii săi. Altfel, nu ieşea din casă nici luat pe sus. Socrate a primit o educaţie care ne sună familiar: muzică, dans/gimnastică, gramatică (primele două sunt uşor de luat în calcul; pentru cea de a treia - MJ scrie clar în Moonwalk despre lecţiile de gramatică...). Ambii erau răbdători, binevoitori, "mânia, ieşirile violente sau furia fiindu-le necunoscute" (ca să parafrazez părerea despre Socrate - singur).
Un amănunt interesant: şi Socrate avea nasul mare, am putea spune - chiar borcănat. (Ia nu vă mai hliziţi de necazul omului...) Iar marile complexe - care au devenit patologice, - în cazul lui Michael Jackson, au pornit de la nas... abia apoi apărând acneea.
Mai departe, poveştile lor se despart definitiv (trecem peste ocupaţia fiecăruia şi ne oprim la, de pildă, haine: Socrate - modest, Jackson - costumaţie de scenă; Socrate - cicălitoarea Xantipa, Jackson - Muscles, Louie, Bubbles, Peter Pan, considerând fetele, citez, "pisăloage"; Socrate - chel din fragedă tinereţe, Jackson - mult mai târziu; Socrate - 70 de ani, Jackson - 50), pentru a se apropia până la o oarecare similitudine spre final. Revenind la partea juridică, toate cele trei tipuri de acuzaţii aduse lui Socrate pot fi întrevăzute şi la Jackson. Mai ales ultima acuză adusă lui Socrate - care a fost doar reformulată pentru Jackson, punând-o în trendul zilelor noastre (că tot n-a fost publicat primul Moonwalk deoarece nu era destul de picant): coruperea tinerilor a devenit direct molestare de copii, ce atâta spirit? - să dăm vulgului ceva ce creşte audienţa (doar avem nevoie de publicitate, nu?): sex, drugs & rock'n'roll. Dar putem discuta, la un pahar de vorbă, şi despre daimon(i) - ar ieşi câteva volumoaie -, chiar şi despre "zeii cetăţii"... Dar o lăsăm pentru o altă dată...
Şi ca să demonstrăm că există coincidenţe, iată, căutând tabloaie cu Socrate, am găsit asta...
Despre Quincy Jones o să vorbim - mult - când o să ne băgăm minţile-n cap (Cargo, 2000)...
_____________________________
* - 'Quincy Jones. I'm doing the score'. - Asta pentru că muzica filmului "The Wiz" a fost compusă de: Charlie Smalls, Nickolas Ashford & Valerie Simpson, Anthony Jackson, Luther Vandross şi, în sfârşit, chiar de Quincy Jones, lui revenindu-i (şi) sarcina să se ocupe de toată "bucătăria" muzicală.
Gata. Ne-am distrat destul, să trecem la treabă: tema pentru azi este Bad. Dar abia mâine vorbim şi despre asta, că dau iama alţii pe calculator. (E bine să fie ignorate îndemnurile afişate pe mijlocul sau prin colţurile filmuleţului...; de obicei duc spre clipuri complet aiurea).
Un amănunt interesant: şi Socrate avea nasul mare, am putea spune - chiar borcănat. (Ia nu vă mai hliziţi de necazul omului...) Iar marile complexe - care au devenit patologice, - în cazul lui Michael Jackson, au pornit de la nas... abia apoi apărând acneea.Mai departe, poveştile lor se despart definitiv (trecem peste ocupaţia fiecăruia şi ne oprim la, de pildă, haine: Socrate - modest, Jackson - costumaţie de scenă; Socrate - cicălitoarea Xantipa, Jackson - Muscles, Louie, Bubbles, Peter Pan, considerând fetele, citez, "pisăloage"; Socrate - chel din fragedă tinereţe, Jackson - mult mai târziu; Socrate - 70 de ani, Jackson - 50), pentru a se apropia până la o oarecare similitudine spre final. Revenind la partea juridică, toate cele trei tipuri de acuzaţii aduse lui Socrate pot fi întrevăzute şi la Jackson. Mai ales ultima acuză adusă lui Socrate - care a fost doar reformulată pentru Jackson, punând-o în trendul zilelor noastre (că tot n-a fost publicat primul Moonwalk deoarece nu era destul de picant): coruperea tinerilor a devenit direct molestare de copii, ce atâta spirit? - să dăm vulgului ceva ce creşte audienţa (doar avem nevoie de publicitate, nu?): sex, drugs & rock'n'roll. Dar putem discuta, la un pahar de vorbă, şi despre daimon(i) - ar ieşi câteva volumoaie -, chiar şi despre "zeii cetăţii"... Dar o lăsăm pentru o altă dată...
Şi ca să demonstrăm că există coincidenţe, iată, căutând tabloaie cu Socrate, am găsit asta...
Despre Quincy Jones o să vorbim - mult - când o să ne băgăm minţile-n cap (Cargo, 2000)...
_____________________________
* - 'Quincy Jones. I'm doing the score'. - Asta pentru că muzica filmului "The Wiz" a fost compusă de: Charlie Smalls, Nickolas Ashford & Valerie Simpson, Anthony Jackson, Luther Vandross şi, în sfârşit, chiar de Quincy Jones, lui revenindu-i (şi) sarcina să se ocupe de toată "bucătăria" muzicală.
Gata. Ne-am distrat destul, să trecem la treabă: tema pentru azi este Bad. Dar abia mâine vorbim şi despre asta, că dau iama alţii pe calculator. (E bine să fie ignorate îndemnurile afişate pe mijlocul sau prin colţurile filmuleţului...; de obicei duc spre clipuri complet aiurea).
